adrianadicu

FEMEIA DINCOLO DE MIT, 2oo6

In Femeia dincolo de Mit, 2oo6 on desember 19, 2010 at 7:05 pm

WOMEN BEYOND THE MYTH

In our society, the moral law is defining by low standard and therefore the woman’ main position is to contribute to strengthen up the individuals to whom she interacts. In order to do this, women must play a difficult role: they must be sensitive, in touch with their feelings and especially intuitive.

                The man, not so long ago, was seen as a very special human being. In the family structure, the man used to have (and sometime even have) the master statute, while the woman was seen as a high-submissive wife. Engels wrote: the woman is just a children-making-machine and slave who will fulfil man’s desire. The women lived totally addicted to the man (father or husband). The family’ main objective was to provide a secure frame for the son to inherit the legacy from his father. The daughters were raised in a different manner, away from all temptations of the world. Their marriage were arranged by their parents without even ask them when they only reach adolescence. The Latin people believe that the woman is a reason to disturbance for the man. Jung considers this a great favour that a woman do to a man because trouble is the way to achieve individuation and to accomplish high goals.

                In this work, I dare myself to discover (through case study) how a woman’ life is affected by prejudices. In her carrier, in her love life, the Romanian woman has to overcome these beliefs and build herself over and over again.

         ROLUL FEMEII ÎN VIAŢA SOCIALĂ

         Intr-o societate aflată în tranziţie, ce se defineşte printr-o scădere a conştiinţei comune morale, rolul femeii conturat de tonalitatea afectivă, sentimente şi intuiţie este de a contribui la fortificarea indivizilor la care se raportează.

         Bărbatul, în trecutul nu prea îndepărtat, beneficia de o optică specială în familie, în special. Avea prerogative de stăpîn, iar femeia îi era prea-supusa consoartă. Engels descria femeia ca fiind o simplă maşină de procreat copii şi sclava plăcerilor bărbatului. Femeia a trăit mii de ani în condiţii de dependenţă absolută impuse de societatea patriarhală în care, familia monogamă nu avea alt rol decît acela de a asigura garanţia moştenirii averii din tată în fiu. Fetele erau crescute separat, departe de tentaţiile vieţii, iar căsătoria lor, la adolescenţă era asigurată de părinţi fără să li se ceară consimţămîntul sau măcar părerea. Latinii spuneau că femeia este motiv de tulburare pentru bărbat, iar Jung argumenta că acest lucru este o favoare pe care femeia o face bărbatului deoarece problematizarea este calea spre individuare, spre marile convingeri.

         Felul în care oamenii se privesc şi se raportează la ei înşişi poate fi de mare ajutor în încercarea de a descoperi determinanţii feminităţii şi cei ai masculinităţii. Însă, aşa cum arăta Robert Baldwin, oamenii, bărbaţi şi femei, înclină să se descrie pe ei înşişi şi pe ceilalţi în mare măsură prin trăsături ce corespund stereotipurilor legate de gen. Tot el, folosind, în 1984, scala de măsurare a feminităţii (Harrison Gough, 1952) a observat că trăsăturile feminităţii rămîn prin excelenţă aceleaşi ca şi în 1952, şi anume: blîndeţea, moderaţia, acceptarea, considerate trăsături pozitive ale femeii. Conceptul despre sine ca obiect al cunoaşterii încorporează rezultatul experienţelor trăite combinat cu elementele descrise de alte persoane. De aceea slăbiciunea şi lipsa de curaj, descrise de femei, s-ar putea să fie în dezacord cu natura reală a femeii. Există trei elemente importante prin care se defineşte sinele: eul corporal, imaginea de sine şi stima de sine. În cazul femeilor, imaginea de sine este puternic influenţată de standardele impuse de societate prin modelele promovate de mass-media. Sentimentul de inadecvare se instalează atunci cînd apar discrepanţe între imaginea de sine, Eul corporal şi imaginea femeii promovate de societate. Din dorinţa de a place, femeile uită să se aprecieze şi, în consecinţă, tind să invoce anumite persoane care să le ofere şansa găsirii unei imagini de sine favorabile şi, implicit, care să le ridice stima de sine. N. Steinhardt în Jurnalul Fericirii scria că femeile, vrînd să înţeleagă lumea, ele cunosc răul, dar nu extrag concluzia cinismului, a iresponsabilităţii şi a deznădejdii ci soluţia bunătăţii, a apărării dreptăţii altora şi a smereniei eului. Punîndu-se adesea pe planbul secund, femeile renunţă la preocupările personale pentru a se îngriji mai mult de întărirea conştiinţei comune, de nevoile de relaţionare, atenuînd pe cît posibil, ravagiile pe care lupta pentru existenţă le aduce fiecărui om.

Statutul de femeie are o particularitate deosebită în România şi în ţările comuniste, în general. O dată cu instaurarea regimului comunist, regulile de conviţuire şi interacţiune dintre oameni s-au schimbat radical. Oamenilor li s-au refuzat anumite drepturi: dreptul la orientare sexuală, dreptul de a decide asupra modului în care îşi duc existenţa, dreptul de a nu avea copii etc.

MITURI, CREDINŢE ŞI PREJUDECĂŢI

DIFERENŢELE DE GEN. Femeile şi bărbaţii sînt diferiţi; toată lumea cunoaşte acest lucru, au organe sexuale diferite, îndeplinesc roluri sociale diferite, se comportă diferit. Revolta manifestată de femei în anii ’60 împotriva regulilor stricte ce le îngrădeau comportamenul. Printre problemele ridicate de femei se numără dreptul la şanse egale cu bărbaţii în educaţie şi carieră. Fără acces la educaţie, la posibilitatea de a avea o carieră şi în condiţiile în care experienţele în afara familiei, femeia nu are altă soluţie decît să devină un individ ignorant şi total dependent. Pe de altă parte, orice decizie luată de femeie este evaluată de societate în termeni de bun sau rău, de exemplu de ce are mulţi copii sau de ce nu are copii, îşi neglijează atribuţiile de mamă sau îşi alintă foarte mult copiii, îşi îngrijeşte sau nu partenerul etc.

Un alt aspect important este faptul că, asupra femeilor se fac presiuni sociale cu privire la standardul pe care trebuie să îl respecte, de exemplu orice femeie trebuie să trăiască sentimentul matern, să aibă copii, să fie gospodină, nu în ultimul rînd să işi menţină anumite măsuri corporale. A fi altfel înseamnă a nu corespunde, a nu fi integrat şi chiar a nu fi îndeajuns de femeie.

Dorothy L. Sayers scria primul lucru care uimeşte un observator neinteresat este că femeile sînt considerate diferite bărbaţilor. Ele sînt sexul opus. De ce opus? Cine este sexul vecin? Nu ştiu. Însă, este fundamental de reţinut că, fiinţa cea mai asemănătoare bărbatului este femeia.

CORPUL FEMEII ESTE IMPERFECT. Femeile nu sînt întotdeauna conştiente că sînt influenţate de acest mit, dar efectele lui sînt vizibile atunci cînd ele se simt jenate cînd aud o glumă murdară la adresa organelor sexuale feminine sau legată de menstră. Nu cu mult timp în urmă, chiar şi în secolul trecut, posesia unei femei delicate era un simbol al statutului social. Un bărbat de succes îşi exprima cel mai bine clasa socială şi masculinitatea prin soţia sa. Femeile erau considerate delicate însă nefolositoare. În aceste condiţii, în Statele Unite şi în Marea Britanie, în rîndul  populaţiei feminine aparţinînd clasei mijlocii şi celei superioare s-a declanşat o epidemie ciudată. Jurnalele intime din acele timpuri dau sute de exemple de mame şi fiice invalide fără speranţe de reabilitare. Încercarile de diagnostic se referă la depresii nervoase, astenie, isterie. Simptomele erau: dureri de cap, dureri musculare, slăbiciuni, depresie, indigestii, dereglări menstruale, debilitate etc. Din punct de vedere social, femeile acelor timpuri erau invalide atît în felul de a simţi, cît şi în felul de a trăi. Moda acelor vremuri (mijlocul secolului al XIX-lea, cu predilecţie) determina o stare de boală, corsetele mult prea strînse exercitau o presiune foarte mare asupra organelor interne, ceea ce făcea ca femeile să aibă o respiraţie scurtă, indigestii, coaste fracturate iar, în unele cazuri uterul era forţat afară prin vagin. Medicina, practicată numai de bărbaţi, a ajuns la concluzia că starea normală a femeii este aceea de boală. De asemenea, femeia în peroada menstruaţiei era considerată bolnavă şi de aceea, activităţi precum cititul, cumpărăturile, dansul erau interzise. Concluziile erau evidente: femeile sînt inferioare bărbaţilor, fiind fizic şi psihic bolnave. Însă femeile din clasa muncitoare nu sufereau de aceleaşi boli, cele mai multe nu purtau corset şi simptomele nui erau atît de frecvente. Dar aceste informaţii nu erau luate în consideraţie.

Deşi condiţiile s-au schimbat mult în secolul XXI, unele credinţe şi prejudecăţi persistă, de exemplu menstruaţia, în unele societăţi, este încă considerată boală sau stare de impuritate. În religia creştină, femeile aflate în perioada menstruaţiei nu pot intra în Biserică.

CAPACITATEA FEMEII DE A DA NAŞTERE. Medicina începutului de secol XIX denigra femeia pentru că avea această capacitate de a da naştere. Femeia era considerată înapoiată deoarece, în timpul sarcinii, abandonau standardele convenţionale în ceea ce priveşte modestia feminină. În prezent încă se mai vorbeşte de naştere ca fiind o armă folosită de femie împotriva bărbaţilor. În 1880, s-a dezvoltat o teorie numită psihologia ovarului conform căreia întreaga personalitate a femeii este creată de ovarele ei. Se spunea că, orice anormalitate (de la nevroze la nebunie) poate fi tratată deoarece era efectul secundar al unei boli ovariene. Dereglările de personalitate, masturbarea, nimfomania ş.a. erau tratate prin intervenţii chirurgicale cum ar fi extirparea ovarelor sau a clitorisului. Astfel de operaţii sau făcut frecvent în acele timpuri, unii doctori chiar afirmau că aceste operaţii îmbunătăţesc viaţa morală a femeii din moment ce ea devenea mai puţin femeie şi considerau că funcţionarea ovarelor determină femeia să fie vicleană, necinstită, incorectă, înşelătoare.

Pe de altă parte, incapacitatea de a avea copii era stare de boală pentru care era vinovată doar femeia. În aceste condiţii, au apărut mişcări feministe care au luptat împotriva modelului femeii pasive şi bolnave. Această revoltă a fost numită de mişcarea medicală plînsul uterului împotriva creierului, mişcare care avertiza în legătură cu pericolul reprezentat de o eventuală emancipare a femeii, recomandînd cure de odihnă, izolare socială, deprivare senzorială, cu alte cuvinte spălarea creierului.

VOCAŢIA FEMEII ESTE DE A FI MAMĂ. Acest mit s-a născut şi s-a dezvoltat din importanţa pe care o are dragostea de mamă în creşterea armonioasă a individului. Dragostea de mamă este o hrană spirituală inexplicabilă izvorîtă din instinct. Sistemul social a insistat întotdeauna pe ideea conform căreia vocaţia femeii este aceea de a deveni mamă ideală. Presiunea exercitată de normele morale, de Biserică, de societate împiedică femeia să ia în considerare propriul ritm biologic, propriile nevoi. A deveni mamă în condiţiile în care procesul de maturizare nu este împlinit sau stagnează din diferite motive este mai periculos decît a nu avea copii.

De asemenea, mult timp, a existat un conflict între mame şi pediatri pe de o parte şi între specialişti pe de altă parte privind creştere copilului. Abia în 1940, specialiştii au concluzionat că impulsurile spontane ale copilului sînt bune şi trebuiesc ascultate şi că, copilul sţie ce e bine pentru el şi ştie să comunice acest lucru mamei şi părinţilor lui.

Supraresponsabilizarea mamei pentru eşecul copilului a atras după sine un complex de vinovăţie în rîndul multor femei. Ori de cîte ori un copil avea probleme de comportament, de personalitate, de adaptare socială sau probleme medicale (astm, autism, schizofrenie) mama era blamată. Abia recent s-a demonstrat că şi taţii pot cauza probleme copiilor prin neglijare, inafecţiune, absenţă sau abuz. Psihologia modernă ponderează tendinţa de responsabilizare excesivă a mamei şi subliniază rolul tatălui în educarea copilului: sprijin emoţional, ordine şi regulă, orientarea acţiunii, reglarea relaţiilor cu lumea etc.

VIAŢA SEXUALĂ A FEMEII. În secolul XIX, femeia trebuia să fie delicată, umilă şi supusă. În secolul XX, femeia a devenit provocatoare şi extrem de seducătoare. În secolul XXI, femeia este independentă şi puternică. Toate aceste tranformări au afectat relaţia femeii cu propriul centru, cu Sinele. Dacă în primul caz i se refuza iniţiativa şi activismul, în prezent i se refuză delicateţea. Dacă o femeie se arată neajutorată faţă de o anumită situaţie aproape că i se reproşează competenţele manifestate în alte situaţii. Există în prezent o separare, o linie de demarcaţie clară sau care tinde să devină clară între femeia interesată de carieră şi femeia interesată de familie. Studiile statistice au arătat că o femeie cu cît este mai educată cu atît are mai puţine şanse să îşi întemeieze o familie. Motivaţia ar fi că o femeie care vrea să fie împlinită din punct de vedere profesional are mai puţin timp la dispoziţie pentru a se ocupa de familie, de creşterea şi îngrijirea copiilor, a partenerului şi a gospodăriei. Încă forte puţin bărbaţi participă activ şi constant la aceste activităţi.

Un alt aspect important în constitue şi imaginea de femeie perfectă promovat cum am spus mai sus de mass-media. Femeia care trebuie să arate şi să se comporte într-un anumit fel, care trebuie să fie şi extrem de feminină şi senzuală, dar şi independentă şi stăpînă pe viaţa ei. Orice rabat de la aceste norme se impută şi de cele mai multe ori femeia plăteşte un preţ foarte scump pentru eventualele lipsuri. Urmărind secvenţa de publicitate din timpul unui program de divertisment, este foarte uşor de sesizat că bărbaţii selectaţi pentru promovarea unui produs sînt frecvent întîlniţi pe stradă, sînt reprezentativi pentru publicul ţintă, în schimb femeile sînt aşa-numitele modele, staruri de cinema impecabil îmbrăcate şi aranjate.

Toate aceste conflicte trăite de femeie determină o stare de frustrare, de nemulţumire şi nu în ultimul rînd un sentiment de inadecvare care se reflectă şi în viaţa sexuală. Dacă femeia nu se simte comfortabil cu propriul corp sau cu propriul rol s-ar putea să considere că nu merită să fie dorită, apreciată şi iubită. Acest aspect ia amploare o dată cu trecerea anilor. Multe adolescente consideră că tinereţea este singurul lor atu şi se simt vulnerabile în faţa procesului natural de maturizare.

O altă prejudecată legată de viaţa sexuală a femeii este legată de faptul că violenţa sexuală este agreată de femei. În Statele Unite s-a mers atît de departe încît, unii avocaţi, în încercarea de a-şi apăra clienţii, au afirmat că, femeile violate simt plăcere în timpul actului sexual chiar dacă el se desfăşoară ca un act violent împotriva voinţei ei. Cercetările în acest domeniu au demonstrat că frica şi teroarea trăite de femeia violată poate creşte nivelul de adrenalină din corp şi din această cauză nivelul de excitare să fie ridicat însă, acest lucru nu este echivalent cu plăcerea simţită de femeie în timpul unui act sexual la care a consimţit.

Sexualitatea femeii a fost îndelung dezbătută în literatura de specialitate şi nu numai. Poate mai mult în afara literaturii de specialitate. În conştiinţa populară femeia, din punct de vedere sexual, este la polul opus bărbatului. Femeia este monogamă, bărbatul poligam, este nimfomană sau prostituată dacă are mai mulţi parteneri sexuali, în schimb el este seducător, Casanova, Don Juan dacă are mai multe partenere. Matt Ridley în lucrarea Dama de Cupă afirma că fidelitatea faţă de un singur partener se potriveşte femeii, în timp ce poligamia se potriveşte bărbatului, care este programat să lase mai multe femei însărcinate. Dacă este adevărat sau acest aspect este mai puţin important, ce este cu adevărat important este faptul că societatea nu sancţionează bărbatul infidel, ci dimpotrivă, un astfel de bărbat este privit cu admiraţie de ceilalţi, infidelitatea este un semn de bărbăţie, de masculinitate. Astfel că dezinhibiţia sexuală sancţionată la femei şi promovată la bărbaţi a creat un mit ce afectează în egală măsură şi bărbaţii şi femeile, deoarece relaţiile autentice dintre sexe nu se pot construi decît în măsura în care partenerii se respectă şi se apreciază reciproc. Iar un om care nu este implicat autentic în relaţia cu partenerul are cu siguranţă mai puţine şanse la fericire.

RELAŢIA DE CUPLU

Iubirea este doar iubire şi merită trăită nu pentru că ne apropie sau ne identifică cu Dumnezeu ci pentru că ne dă acel sentiment de încîntare care face din bestie om şi din om bestie (W. Shakespeare, Merry Wives of Windsor, V, 4).

Idealizarea iubirii creează mituri care ne împiedică să iubim, să descoperim persoana iubită, să ne descoperim într-o altă oglindă, să trăim. Iubirea ce se naşte între un bărbat şi o femeie este o fuziune între două fiinţe unice şi nu două fiinţe divine, perfecte. Sîntem de neînlocuit şi vrem să fim iubiţi pentru ce ne deosebeşte de toţi ceilalţi. Dar pentru a primi o astfel de iubire trebuie să fim capabili să dăruim o astfel de iubire. Nu este îndeajuns să găseşti partenerul potrivit, trebuie să fii tu însuţi partenerul potrivit.

Carl Gustav Jung, în articolul Căsătoria ca Relaţie Psihologică, publicat prima dată în 1925, vorbeşte despre relaţia de cuplu ca fiind “o construcţie complicată (…) alcătuită dintr-o serie întregă de date subiective şi obiective, avînd, indiscutabil, o natură foarte eterogenă”.

Unul dintre parteneri îsi găseşte locul în cuplu mai repede decît celălalt. Partenerul care se bazează pe un raport pozitiv cu părinţii va avea puţine dificultăţi în adaptarea sa la celălalt, pe cînd partenerul care va păstra o legătură inconştientă profundă cu părinţii va avea dificultăţi de adaptare la noul său statut căutând să se refugieze într- un univers ideal şi din această cauză se va simţi multă vreme neînţeles şi nedreptăţit.

Adaptarea naturilor complexe la naturile simple şi adaptarea naturilor simple la cele complexe este întotdeauna dificilă. Personalităţile complexe au “o structură întrucîtva disociată, au totodată capacitatea de a renunţa, pentru mai multă vreme, la anumite trăsături de caracter incompatibile şi de a-şi compune astfel o aparenţă de simplitate ori, bunăoară, multilaritatea lor, caracterul lor sclipitor, le poate da un farmec cu totul deosebit.” (Jung C.G., Puterea Sufletului)

 În astfel de naturi, oarecum labirintice, celălalt se poate pierde uşor sau, cu alte cuvinte, poate găsi o asemenea bogăţie de trăiri posibile încît interesulsău personal îşi găseşte cu prisosinţă ocupaţii; desigur, nu întotdeauna plăcute, deoarece ocupaţia sa constă adesea din a-l urmări pe cel dintîi pe tot felul de căi lăturalnice sau greşite. Oricum, personalitatea mai simplă  are astfel la îndemînă posibilitatea atîtor trăiri încît este complet învăluită sau chiar complet capturată de ele, mistuindu-se oarecum în personalitatea mai amplă şi nemaivăzînd nimic dincolo de ea. Am putea numi situaţia aceasta problema celui cuprins şi a celui cuprinzător.

Cel cuprins este, în esenţă, întru totul înăuntrul căsătoriei. Se întoarce nefragmentat către celălalt, în exterior nemiaexistînd pentru el nici o îndatorire importantă şi nimic care-i să-i captureze interesul. Partea neplăcută a acestei stări, de altfel ideale, este dependenţa neliniştitoare  de o personalitate cam imprevizibilă, care nu prezintă deci încredere sau nu este întru totul demnă de crezare. Avantajul este propria stare de nefragmentare – un factor ce nu este de dispreţuit în economia sufletească. Cel cuprinzător, cel care din pricina structurii sale cam disociate, ar avea o deosebită nevoiesă-şi găsească unitatea într-o iubire deplină, nefragmentată, faţă de un altul, va fi întrecut în această strădanie, desigur trudnică, a sa, de către personalitatea mai simplă. În timp ce caută în celălalt tot felul de subtilităţi şi complicaţii care să servească drept completare şi drept contraparte propriilor sale faţete, tulbură simplitatea acestuia. Iar cum simplitatea este în avantaj în faţa complicaţiilor, va trebui în curînd să renunţe la încercările sale de a-i provoca unei naturi simple reacţii subtile şi problematice.

Cel cuprins creează o serie de complicaţii în cel cuprinzător, prin răspunsurile simple pe care le aşteaptă de la acesta. Pentru el, conştientizarea, intelectualizarea sunt prea complexe şi îl obosesc, preferând, în schimb, lucrurile simple chiar dacă nu sunt adevărate, între un adevăr complicat şi o minciună simplă, cel cuprins preferă minciuna.

“Natura simplă are asupra celei complicate efectul unei camere mult prea mici, care nu-i oferă spaţiu îndestulător. Natura complicată, în schimb, ofera celei simple prea multe camere, cu prea mult spaţiu, astfel încît aceasta din urma nu ştie niciodată prea bine unde-i este locul, de fapt.” (Jung C.G., Puterea Sufletului)

Cel cuprinzător nu se poate consuma în cel cuprins, îl înconjoară, dar el însuşi nu e înconjurat şi are, poate, mai multă nevoie să fie înconjurat decît cel cuprins simţindu-se exterior căsătoriei şi, de aceea, joacă, de fiecare dată, rolul problematic. Cu cît mai statornic este cel cuprins, cu atît mai expulzat se simte cel cuprinzător care, la început inconştient, aruncă mereu priviri pe fereastră, spre exterior, dar cînd ajunge pe la mijlocul vieţii, se trezeşte în el un dor şi mai puternic de acea unitate şi nefragmentare căreia i-a dus lipsa întotdeauna. 

„Pentru cel cuprins, acest eveniment înseamnă în primul rînd o confirmare a dureroasei incertitudini pe care a resimţit-o mereu; descoperă că în camerele ce-i aparţineau în aparenţă, locuiesc şi alţii, oaspeţi nepoftiţi. Speranţa unei certitudini viitoare piere şi această dez-amăgire îl constrînge să revină asupra lui însuşi, dacă nu reuşeşte cumva, cu mari şi înzecite eforturi, să-l îngenucheze pe celălalt, forţîndu-l să recunoască şi convingîndu-l că dorul său de unitate nu este decît o fantezie de copil sau de om bolnav.” (Jung C.G., Puterea Sufletului)

 Acceptarea înfrîngerii îi va face un mare bine, deoarece îi va oferi prilejul să afle că acea certitudine pe care o căutase mereu în alţii, nu poate fi găsită decît în el însuşi. Se regăseşte astfel pe sine însuşi şi descoperă totodată în natura sa simplă toate acele complicaţii pe care cel cuprinzător le căutase zadarnic la el. Dacă cel cuprinzător nu va suferi o prăbusire în faţa acelui lucru pe care, în general, obişnuim să-l numim  o criză matrimonială, ci va crede în îndreptăţirea lăuntrică a dorului său de unitate atunci va începe prin a-şi lua asupră-şi sfîşierea. “O disociere nu se vindecă prin scindare, ci prin sfîşiere.” Deşi dureroasă această disociere îl va ajuta să conştientizeze posibilitatea unei unificări interioare, pe care mai înainte o căutase mereu în exterior şi “îşi va găsi starea de nefragmentare în sine însuşi, ca pe un bun al său.”

Armonia specifică primei jumătăţi a vieţii (atunci cînd se ajunge într-adevăr la o asemenea acomodare) se întemeiază în esenţă (aşa cum se dovedeşte apoi în faza critică) pe proiecţia anumitor imagini tipice.

“Fiecare bărbat poartă în sine imaginea eternului feminin, nu imaginea unei femei anume, ci a femeii în genere.” (Jung C.G., Puterea Sufletului)

La fel cum orice femeie poartă în sine imaginea înnăscută a bărbatului. Aceste imagini tipice reprezintă, în fond, un tip al tuturor experienţelor liniei ancestrale privind natura umană, un rest, un sediment al tuturor impresiilor privind femeia, respectiv bărbatul, un sistem de adaptare moştenit. „Această imagine, fiind inconştientă e proiectată întotdeauna, în mod inconştient, asupra fiinţei iubite şi constitue unul din temeiurile esenţiale ale atracţiei pasionale sau ale contrariului ei.” (Jung C.G., Puterea Sufletului)

Omul normal e o ficţiune, chiar dacă există anumite legităţi general valabile. Viaţa sufletească este o evoluţie ce se poate opri chiar la nivelele inferioare. Este ca şi cum fiecare om ar avea o greutate specifică, conform căreia urcă sau rămîne la acel nivel la care îşi atinge limitele. Iar ideile şi convingerile şi le formează în conformitate cu acest nivel. De aceea, nu e de mirare că marea majoritate a căsătoriilor îşi ating limita superioară în menirea lor biologică, fără vreun prejudiciu pentru sănătatea spirituală sau morală. Relativ puţini ajung într-o mai adîncă dezbinare cu ei înşişi. Acolo unde nevoile exterioare sînt multe, conflictul nu poate ajunge la o tensiune dramatică, din lipsă de energie. Dar proporţional cu siguranţa socială, creşte nesiguranţa psihologică, la început inconştient, provocînd nevroze şi apoi conştient, ducînd la despărţiri, certuri, divorţuri şi alte crize matrimoniale.

Variaţia de statuturi şi roluri pe care o persoană trebuie să le îndeplinească uneori pe parcursul unei singure zile (exemplu: dimineaţa şedinţa cu şeful, după amiaza relaţiile cu clienţii, seara părinte, fiu /fiică, soţ /soţie) implică modificări în structura personalităţii, dar şi în echilibrul cuplului.

În cuplu, în ecuaţia statut-rol-personalitate mai intervine o variabilă prejudecăţile sociale privind relaţia şi raporturile dintre cei doi. Prejudecăţile sunt cele care dictează comportamentul individului (bărbat sau femeie) în relaţia de cuplu. De exemplu, mentalitatea conform căreia responsabilitatea treburilor casnice revine femeii, iar responsabilitatea asigurării condiţiilor pentru întreţinerea familiei revine bărbatului este încă prezentă în contextul social românesc. Astfel că, deşi se vorbeşte foarte mult despre drepturile femeii în ceea ce priveşte sexualitatea şi obligaţiile maritale şi chiar se afirmă că aceste drepturi sunt respectate, în realitate mulţi bărbaţi îşi doresc ca partenerele lor să adere la valorile tradiţionale. Acest dublu standard întăreşte ideea că bărbaţii sunt superiori femeilor, ceea ce le provoacă acestora din urmă o stare de frustrare şi o imagine de sine scăzută care se va reflecta binenţeles şi în relaţia cu partenerul său.

Majoritatea cuplurilor se formează cu credinţa şi dorinţa arzătoare ca relaţia lor să dureze  pentru totdeauna, dar multe familii eşuează lamentabil. A devenit un lucru banal să te desparţi însă marea provocare este să fii fericit împreună cu parternera(ul) şi să ai puterea să renunţi la ambiţiile personale în favoarea activităţilor conjugale. O personalitate matură nu caută o compensare sau un refugiu în cuplu, nu-şi caută un partener care să-i aducă echilibrul personal ca pe un dar. Dragostea şi fericirea în cuplu sînt obiectivele comune nu scopuri personale.

În “Jurnalul lui Adam şi al Evei”, Mark Twain vorbeşte despre motivele pentru care Eva îl iubeşte pe Adam: “Pe Adam nu îl iubesc pentru cîntatul lui. Nu, nici gînd. Cu cît cîntă mai mult, cu atît mai puţin mă împac cu asta. Şi totuşi, îl rog să cînte fiindcă vreau să învăţ să-mi placă tot ce-l interesează pe el. Sînt sigură că pot să învăţ, pentru că, dacă la început nu puteam să suport, acum pot. Cînd cântă el se acreşte laptele. Dar nu-i nimic, o să mă obişnuiesc cu laptele acru.”

BIBLIOGRAFIE

 

Cavendish M., ”Human Relationships”, Cavendish Marshall Books Limited, London, 1985

Carter B., McGoldrick M., ”The Changing Family Lifecycle – a Framework for Family Therapy”, Allyn and Bacon, 2nd edition,, Boston, 1989

Cohen R.I., Hart J..J., ”Student psychiatry Today. A Comprehensive Textbook”, Clays LTD, St. Ives, 1995

Deculescu A., ”Dragostea”, Medicala, Bucuresti, 1971

Jung C.G., ”Puterea Sufletului”, Partea a treia – ”Psihologie Individuala si Sociala”, Anima, Bucuresti, 1994

Mitrofan Nicolae, ”Dragostea şi Căsătoria”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984

Phillips Shelly, ”Beyond the Myth. Mother Dauther Relationships”, Ed. Penguin Books, London, 1996

Preda C., ”Dragostea, poveste veche”, Prometeu, Bucuresti, 1993

Roman C., ”Iubirea, eterna poveste”, Albatros, Bucuresti, 1987

Schopenhauer A., ”Viata, Amorul, Moartea”, Samizdat, 1999

Smith Joan, ”Different for Girls. How Culture Creates women”, Ed. Chatto & Windus, London, 1997

Street E. S., ”Counselling Family problems”, Sage Publications ltd., London, 1994

Legg igjen en kommentar

Fyll inn i feltene under, eller klikk på et ikon for å logge inn:

WordPress.com-logo

Du kommenterer med bruk av din WordPress.com konto. Logg ut /  Endre )

Twitter-bilde

Du kommenterer med bruk av din Twitter konto. Logg ut /  Endre )

Facebookbilde

Du kommenterer med bruk av din Facebook konto. Logg ut /  Endre )

Kobler til %s

%d bloggere liker dette: