adrianadicu

ACTELE RATATE, 2ooo

In Actele Ratate, 2ooo on desember 21, 2010 at 2:09 pm

 

APARITIA PSIHANALIZEI. SCURT ISTORIC

 

         Cel care a intemeiat aceasta disciplina, psihanaliza se numeste Sigmund Freud si s-a nascut in oraselul Freiberg, in 1856 in a sasea zi a lunii mai.

         Pina la virsta de 29 de ani (1885), Freud a fost un neurolog de formatie clasica, unul din cei mai buni anatomopatologi ai creierului, el fiind de asemenea autorul moral si de netagaduit al anesteziei locale. In 1885, in calitate de privat docent in neuropatologie, pleaca la Paris, la renumitul spital de boli nervoase Salpetriere, unde are posibilitatea sa asiste le demonstratiile de sugestie hipnotica ale maestrului Jean Martin Charcot.

         In 1889 pleaca la Nancy pentru a-si perfectiona tehnica hipnotica, insa aici este dezamagit de metodele folosite de Liebault si Bernheim. Noul instrument de lucru adoptat de Freud va fi sugestia extrahipnotica. In acelasi timp Freud va colabora cu Joseph Breuer, care i-a comunicat observatiile capitale facute cu un caz de isterie. Impreuna vor publica doua lucrari, in 1893 si in 1895. Dar, lucrarea care il lanseaza cu adevarat pe Freud este “Interpretarea viselor”  aparuta in 1900. Cele mai importante lucrari ale sale sint :”Psihopatologia vietii cotidiene”-1904, “Trei eseuri privind teoria sexualitatii”-1905, “Cuvintul de duh si raporturile sale cu inconstientul”-1905, “O amintire a lui Leonardo da Vinci”-1910, “Totem si tabu”-1913, “Introducere in psihanaliza”-1916/1917, “Dincolo de principiul placerii”-1919, “Psihologia maselor si analiza eului”-1921, “Eul si sinele”-1922, “Inhibitie, simptom, angoasa”-1925, “Viitorul unei iluzii”-1927, “Noi prelegeri de psihanaliza”-1932, “Moise si monoteismul”-1938.

         Psihanaliza urmareste inainte de toate, scopuri terapeutice si abia apoi teluri de explicare a intregii vieti sufletesti. Tratamentul psihanalitic nu este altceva decit un schimb de cuvinte intre pacient si medic; pacientul vorbeste, povesteste evenimente din viata sa anterioara si impresii din prezent, se plinge, se confeseaza, isi dezvaluie dorintele si pornirile sale afective, iar medicul il asculta si incearca sa dirijeze atentia in anumite directii, da explicatii si urmareste reactiile pacientului.

         Spre a ne face sa intelegem mai bine raportul dintre inconstient si constiinta, precum si finalitatea psihanalizei, Freud recurge la un adevarat mit, care este cunoscut sub numele de “mitul individului turbulent”. “Sa ne imaginam, spune Freud, ca intr-o sala de conferinte patrunde deodata un individ artagos, care vocifereaza, ride, rastoarna scaunele, fara a-i pasa ca il deranjeaza pe conferentiar si pe auditori. Desigur publicul, care vrea sa asculte conferinta, il va scoate pe individul turbulent pe coridor, usa va fi baricadata si se va institui chiar si o paza. Sala de conferinte simbolizeaza constiinta, coridorul unde este expulzat musafirul nepoftit reprezinta inconstientul, iar scandalagiul insusi reprezinta starile sufletesti incomode, dorintele obscene, impulsurile imorale, pe care incercam sa le reprimam (refulam), aruncindu-le in bezna de unde au aparut. Dar este foarte putin probabil ca individul turbulent sa se astimpere. El poate sa bata cu pumnii in usa, poate fluiera, tipa, etc. Publicul si conferentiarul sint la fel de incomodati. Atunci cineva iese afara, sta de vorba cu individul turbulent, il convinge sa se calmeze si sa asculte si el conferinta, si chiar il introduce in sala, pe propria garantie. Astfel s-au clarificat cauzele care provocau tulburarea si au fost anihilate. Prin analiza abisala (psihanaliza), au fost aduse in lumina constiintei tocmai elementele perturbatoare, care prelucrate si transformate in sensul aratat, au fost reduse la tacere, constiinta recapatindu-si cursul normal.” (Sigmund Freud, “Prelegeri de psihanaliza”)

         Incepind cu anul 1920, Freud isi va revizui teoriile privind structura aparatului psihic, precum si cele privind pulsiunile. De data aceasta Freud va descrie trei instante psihice, antinomice in grade diferite (sinele, eul, supraeul), intre care se realizeaza raporturi dinamice, economice (compensari, decompensari) si implicit structurale.

         Cu formatia sa stiintifica de laborator, Freud a fost preocupat inca de la inceput de intelegerea si explicarea fenomenelor. “Freud a fost intotdeauna animat de spiritul stiintific cel mai riguros; precizia observatiilor sale duse pina la cele mai marunte detalii, grija sa neabatuta de a-si supune ipotezele verificarilor experimentale, sint dovezile cele mai bune ale exigentei spiritului sau critic.” (Edgar Pesch, “Pour comprendre la pensee de Freud et la psychanalyse”, Bordas, 1946)

PSIHANALIZA IN ROMANIA

         Primul contact al Romaniei cu Freud s-a realizat prin Silberstein Eduard, pe vremea cind erau amindoi colegi de clasa in scoala gimnaziala din cartierul vienez Leopoldstadt. In deceniul 1871/1881, cei doi au corespondat frecvent. La ora actuala, scrisorile sint singurele marturii documentare legate de viata lui Freud, dar si cele mai vechi scrieri ale sale. Sigmund Freud avea sa-l evoce pe bunul sau amic din anii ’70 ai secolului trecut, intr-un mesaj adresat la 22 aprilie 1928 presedintelui Lojii B’nai B’rith din Braila, care-l invitase la comemorarea lui Eduard Silberstein, decedat cu trei ani mai inainte: “Am petrecut cu el, intr-o prietenie intima, ba chiar in comuniune frateasca, multi ani ai copilariei si adolescentei mele. Am invatat impreuna spaniola fara profesor, l-am citit pe Cervantes, am semnat scrisorile pe care ni le trimiteam, cu numele celor doi ciini de la spitalul din Sevilla: Scipione si Berganza. Am impartasit de asemenea, interese mai serioase. Mai tirziu, viata si departarea geografica ne-au despartit, dar o prietenie timpurie nu poate fi uitata nicicind.”

         Cea dintii luare de pozitie in favoarea psihanalizei, s-a produs in Franta: psihologului si psihiatrului Nicolae Vaschide (nascut la Buzau, in 1874), ii revine meritul de a fi atras atentia asupra importantei monografiei lui Freud “Talmacirea viselor”, imediat dupa aparitia acesteia in 1900.

         In Romania, prima mentiune despre Freud, a parut in revista “Spitalul”, in 1905, sub semnaturile lui Al. A. Sutzu si a lui S. Marbe-Cohen, in articolul “Psihiatria moderna si principalele ei entitati morbide”.

         Insa, abia in 1912 apare prima prezentare in limba romana a doctrinei si terapiei psihanalitice, elaborata de Gheorghe Preda (1879-1965), medic militar originar din Botosani, doctor din 1904. Gheorghe Preda a manifestat devreme interes pentru psihoterapie si chiar a intreprins cercetari personale in aceasta directie.

         Constantin Vlad a primit la data de 29 iunie 1923 titlul de doctor al Facultatii de medicina din Bucuresti, cu lucrarea “Contributiuni la studiul tratamentului psihanalitic (cu sase cazuri analizate)”. Initierea lui Constantin Vlad in tehnicile terapiei psihanalitice s-a desfasurat fara respectarea “ritualului” prescris de Freud si scoala sa. Asemeni tuturor psihanalistilor de pina de curind, doctorul Vlad a fost un psihanalist autodidact, care s-a calificat singur la “locul de munca”.Scrierea lui C.Vlad “In domeniul inconstientului” este in literatura medicala romaneasca, prima expunere ampla despre fundamentele freudismului. In aceasta lucrare se intilneste si o schita a personalitatii si creatiei lui Eminescu, schita ce va fi transformata in deceniul urmator de catre C.Vlad intr-un adevarat studiu psihanalitic consacrat marelui poet. In 1928, C.Vlad va tipari lucrarea “Iubirea, ura si frica”, lucrare care, are un obiectiv ambitios. In aceast volum, C.Vlad postuleaza existenta a trei principale “fluvii instinctuale: instinctul erotic sau al reproducerii, instinctul foamei sau alimentar si instinctul de aparare si agresiune; toate aceste trei derivind din energia primara a instinctului de conservare”.

         Printre cei care s-au aratat de-a lungul timpului interesati de psihanaliza mai mult sau mai putin, se numara: M. Iian (in 1913 si-a sustinut teza de doctorat cu tema “Starea actuala a psihanalizei lui Freud), A. Stocker (in 1921 a publicat in revista pariziana “L’encephale” articolul “Studiul psihanalitic asupra <<Ulciorului spart>>), Maria Briese, A. Radovici, G. Marinescu, I. Popescu-Sibiu (in 1927 si-a sustinut teza de doctorat cu tema “Doctrina lui Freud”), Gh. G. Retezeanu, C.I.Urechia, Miklos Elekes.

         Decesul lui Sigmund Freud, survenit la 23 septembrie 1939, n-a ramas fara ecou in Romania, desi toata lumea se afla aici sub impresia izbucnirii celui de-al doilea razboi mondial si al asasinarii de catre legionari a primului ministru Armand Calinescu. Necrologul aparut in “Analele de psihologie” a fost semnat de Rasela Felix,care in final conchidea: “Freud, savantul stralucit al timpurilor noastre, cercetator neobosit care nu si-a gasit spiritualiceste odihna pina in clipa mortii, e sortit sa intre definitiv in Pantheonul omenirii”.

         Indata dupa 1930 se parea ca psihanaliza are in Romania perspective destul de incurajatoare. Simpozioanele consacrate lui Freud de catre gruparea Criterion in toamna lui 1932, s-au bucurat de un neasteptat succes. N-au lipsit nici initiativele editarii unor periodice psihanalistice, dar nici una din

acestea n-a reusit sa treaca de primul numar. S-a anuntat in aceiasi perioada si infiintarea unui Cerc Roman de Studii Psihanalitice, despre activitatea caruia insa, n-a ramas nici o marturie.

         In intervalul 1930/1940 au condus efectiv cure analitice, potrivit tehnicii freudiene, probabil vreo zece-cinsprezece medici, dintre care zece sint precis identificati (Constantin Vlad, Traian Corozel, Paul Schwartz, Justin Neuman, Ludwig Berghoff, Heinrich Winnik, Ioan Popescu-Sibiu, Miklos Elekes, Miklos Brunner, Nicolae Pojoga) si numai unul, H. Winnik, trecuse printr-o analiza didactica dirijata de o persoana autorizata. De altminteri, prin 1935 a inceput un reflux vizibil al miscarii psihanalitice in Romania. Retragerea freudismului pe pozitii defensive fusese marcata de campania impotriva psihanalizei purtata dupa aparitia, la sfirsitul lui 1932, a cartii lui C. Vlad “Mihail Eminescu din punct de vedere psihanalitic”, carte violent denuntata ca demoralizatoare, denigratoare si iremediabil antistiintifica. Catre sfirsitul anilor ’30, psihanaliza a intrat intr-un con de umbra adinca. O parte din medicii cunoscuti pentru adeziunea lor la freudism au facut, mai mult sau mai putin explicit, mea culpa pentru o atare ratacire, renuntind la activitatea publicistica pe aceasta linie. In “lunga noapte a freudismului”, cum avea sa numeasca G. Bratescu perioada 1940/1989, au mai existat citeva incercari de terapie analitica si studii in domeniu, care insa erau de cele mai multe ori mascate cu alte nume. De exemplu, psihologii si psihiatrii, cum ar fi G. Ionescu sau A. Dicu, combat psihanaliza dar, isi insusesc conceptele freudiene.

         Dupa revolutie, pe 20 februarie 1990, s-a fondat “Societatea Psihanalitica Romana”, care are ca principal obiectiv “promovarea psihanalizei in plan clinic si cultural”, iar pe 22 februarie 1990 se reinfiinteaza Facultatea de Psihologie a Universitatii din Bucuresti. In primul semestru al anului 1993, societatea numara in toata tara circa 40 de membri, cei mai multi psihologi de profesie, carora li se alatura si unii psihiatrii. Filiala din Constanta, condusa de Ioana Georgescu, avea in 1994 opt membri.

Activitatile deschise la care participa toti membri societatii ca si alte persoane interesate, constau in :

  • Ø Seminarul de concepte fundamentale (destinat prezentarii si discutarii principiilor teoretice si a termenilor cu care opereaza psihanaliza)
  • Ø Prezentarii clinice
  • Ø Seminarul Freud (urmareste studierea si discutarea lucrarilor lui Freud)

Activitatile inchise constau in grupuri de lucru formate din sase-opt persoane. Aceste grupuri sint accesibile doar membrilor societatii si in cadrul lor se discuta pe marginea cazurilor clinice prezentate

         Astazi, perspectivele psihanalizei in Romania depind atit de posibilitatile de difuzare a invataturii psihanalitice si de exercitare a practicii analitice in tara noastra, cit si de statutul si de prestigiul de care va beneficia psihanaliza pe plan international.

         Rezistenta atit a indivizilor, cit si a colectivitatilor, fata de psihanaliza este un fenomen firesc. In repetate rinduri Freud a atras atentia asupra acestei rezistente, indicind procedeele cu care analistul poate actiona in vederea inlaturarii sau diminuarii ei. Exista insa persoane, categorii sociale si chiar popoare la care rezistenta imbraca forme bine conturate. S-a spus ca societatea romaneasca opune o astfel de rezistenta fata de psihanaliza. Lipsa de entuziasm a romanilor s-a pus pe seama caracterului latin al culturii noastre; de asemenea a fost pusa pe seama cultului crestin ortodox a poporului roman si nu in ultimul rind s-a spus ca romanii nu au deprinderea de a-si cerceta adincurile sufletesti, avind convingerea ca tot ceea ce li se intimpla este din vointa fortelor straine lor si a imprejurarilor exterioare.

Orice incercare a miscarii psihanalitice dintr-un anumit spatiu socio-cultural, furnizeaza informatii utilizabile in analiza colectivitatii respective. Deci investigatiile privind atitudinea manifestata in trecut si in prezent fata de freudism echivaleaza cu efectuarea unui test de mentalitate. Concluziile unui astfel de test, prezinta un interes real, deoarece informatiile dezvaluite de un asemenea studiu de psihologie colectiva  ofera posibilitati imense cunoasterii de sine.

         Repulsia pe care o resimt unii fata de psihanaliza se datoreaza tocmai faptului ca nu sint obisnuiti sa-si puna intrebari, mai ales intrebari ce impun autoevaluarea comportamentului si a conceptiilor. Pentru cineva deprins sa considere ca totul se petrece potrivit logicii lucrurilor din afara lui, poate parea inutil sa cauti justificarea psihologica a situatilor in care se gaseste, pe cind impacarea cu soarta este mult mai tentanta.

         Omul lucid nu poate si nu are dreptul sa renunte sa caute adevaratul determinism al lucrurilor, chiar si atunci cind totul decurge din premisele cele mai naturale si mai rationale.

         “Noi nu sintem numai ceea ce vrem sa fim sau ceea ce parem ca sintem.” (G. Bratescu)

 

ACTELE RATATE. GENERALITATI 

 

         Actele ratate au un sens si indica mijloacele de a desprinde acest sens in conformitate cu circumstantele care insotesc actul, iar actele ratate cumulate si combinate ilustreaza foarte bine cele mentionate. Inlocuirea unor acte ratate prin altele nu poate fi in nici un caz atribuita hazardului, ea arata ca tendinta tulburata, refulata este esentiala si ca se va realiza prin mijloacele cele mai variate.  

Actele ratate nu sint accidente, ci acte psihice determinate, ce au semnificatie proprie si sint produse de opozitia a doua intentii (tendinte) diferite. Tendinta perturbatoare trebuie ea insasi sa fi fost perturbata inainte sa devina perturbatoare. Pentru ca un act ratat sa apara, trebuie ca, o anumita intentie de a face ceva sau de a spune ceva sa fi fost refulata. Tendintele perturbatoare pot fi:

  • cunoscute de cel in cauza chiar inaintea actului ratat
  • cunoscute de cel in cauza insa, acesta nu este constient de existenta lor inaintea actului ratat
  • necunoscute si chiar negate de cel in cauza

Ceea ce este comun pentru toate tendintele este faptul ca tendinta cu pricina este refulata. Aceasta refulare nu impiedica insa, intentia perturbatoare sa participe la producerea actului ratat. Mai mult decit atit, chiar daca tendinta a fost refulata cu mult timp in urma, ea tot participa la producerea actului ratat, insa in acest caz individul tinde sa-i nege si mai mult existenta pe motivul ca nu-si mai aduce aminte. Atunci cind cineva are tendinta sa refuleze o intentie in loc sa o lase sa se exprime, teoretic, rezultatul ar trebui sa fie urmatorul ori refularea este completa si tendinta perturbatoare nu mai are de ce sa apara, ori refularea esueaza si atunci tendinta cu pricina ar trebui sa se exprime franc si complet. Insa, acest lucru nu este posibil. Practic, are loc un compromis care arata ca fiecare din cele doua tendinte este pe jumatate realizata si pe jumatate ratata, si ca intentia nu este nici total suprimata si nici total intacta. Intre cele doua intentii se stabilesc anumite raporturi:

  • raportul de continut: in acest caz intentia perturbatoare contrazice intentia perturbata, iar actul ratat reprezinta conflictul intre cele doua tendinte inconciliabile
  • non-raportul: in acest caz actul ratat devine mai interesant dar si mai obscur iar, tulburarea provine din gindurile care preocupase persoana respectiva putin inainte, si se manifesta in acest mod, indiferent daca isi gaseste sau nu expresia in discurs. Este mai degraba un ecou iar, legatura asociativa dintre elementul perturbat si cel perturbator este pur artificiala, fiind rezultatul unor asociatii fortate

         Actele ratate desi extrem de frecvente sint insuficient cunoscute si apreciate. Ele pot fi observate si la omul sanatos nefiind semne ale starii morbide. Aceste fenomene sint :

  • lapsusul : cind o persoana pronunta sau scrie (dindu-si seama sau nu) un alt cuvint pe care vrea sa-l rosteasca sau sa-l scrie
  • falsa lectura : cind persoana citeste un alt cuvint decit cel realmente tiparit sau scris
  • falsa perceptie auditiva : cind persoana aude altceva decit ceea ce i se spune (fara ca acest lucru sa fie determinat de o tulburare organica a aparatului auditiv)
  • uitarea de moment (nu cea de durata) : cind o persoana uita un nume pe care il stie si il recunoaste imediat ; cind o persoana uita unde a pus un anumit obiect desi, acesta se gaseste undeva la indemina; cind o persoana uita sa puna in aplicare un proiect, dar isi aduce aminte de el ceva mai tirziu.
  • pierderi de obiecte

erori de moment : cind o persoana crede ceva timp in anumite lucruri, despre care mai intii stia si mai tirziu va sti ca nu sint asa.

         Actele ratate pot fi impartite in trei grupe: lapsusul (cu subdiviziunile erori de scris, de lectura, de vorbit si falsa auditie), uitarea ( cu subdiviziunile corespunzatoare obiectului uitat), confuzia si pierderea.

         Lapsusul este un act ratat minor care insa determina mici fenomene afective incarcate de sens (nimeni nu e bucuros sa comita un lapsus). De asemenea, lapsusul este intr-o anumita masura contaminant (nu este usor sa vorbesti despre lapsus si sa nu comiti si tu insuti unul). Lapsusurile cele mai simple si mai insignifiante nu furnizeaza o informatie deosebita cu privire la procesele psihice ascunse, insa, chiar si acestea au o motivatie clara si usor sesizabila.

        Uitarea este considerata act ratat doar atunci cind este de moment si cind nu are loc o schimbare de context. Cazurile de uitare nu reprezinta un interes deosebit, deoarece sint in general uniforme si evidente, fiind rezultatul unei contravointe (directe sau indirecte). Uitarea de nume prezinta o particularitate in sensul ca factorii psiho-sociologici faciliteaza producerea ei.

         Pierderea si imposibilitatea de a gasi obiectele puse la pastrare da nastere la diverse interpretari iar, tendintele la care ele se supun sint nenumarate. Ceea ce e comun tuturor acestor cazuri este vointa de pierde, iar ceea ce difera de la un caz la altul este motivul si scopul pierderii. Pierdem sau deterioram un obiect pentru ca este uzat, pentru ca vrem sa-l inlocuim cu un altul mai bun, pentru ca il detinem de la o persoana care a incetat sa ne mai placa sau a fost achizitionat in imprejurari de care nu mai vrem sa ne amintim, pentru ca vrem sa aducem un sacrificiu sortii astfel incit sa fim crutati de o pierdere de care ne temem. Pierderea mai poate fi si expresia unei sfidari sau autopedepse. Cu alte cuvinte motivele pierderii pot fi nenumarate.

         Confuzia, ca si celelalte erori, este adesea utilizata in realizarea tendintelor care ar trebui refuzate. Intentia isi pune atunci masca unei intimplari fericite.

         Aceste incidente au caracter relativ insignifiant si in majoritatea cazurilor sint de moment si inofensive, de aceea ele nu trezesc un mare interes. Insa, nu trebuiesc dispretuite, ele pot dezvalui lucruri foarte importante. Actele ratate sint mici devieri functionale, iar conditiile in care ele se desfasoara sint cel mai adesea foarte usor de determinat: individul este indispus, iritat, obosit sau distrat, preocupat, etc. Insa, actele ratate se produc si la persoane care nu sint deloc obosite, iritate sau distrate, ci tocmai prezenta unor astfel de acte psihice le determina o stare de iritare. De asemenea, actele ratate sint insotite de mici fenomene secundare care nu sint intelese si nici nu sint usor de explicat. De exemplu cind o persoana uita un cuvint se impacieteaza si nu are odihna pina nu si-l aminteste. Studiind mai multe cazuri, Freud a ajuns la concluzia ca actele ratate “nu sint accidente, ci acte psihice determinate, avind semnificatia lor proprie si fiind produse de opozitia a doua intentii diferite”. Bineinteles ca starile fiziologice (tulburarile circulatorii, indispozitiile, starile de epuizare) si factorii psiho-fiziologici (emotia, distrugerea, tulburarile de atentie) ca si influentele tonale, similitudinile verbale, asociatiile de cuvinte, etc. favorizeaza producerea actelor ratate insa, ele nu sint de ajuns nici sa determine si nici sa explice actele ratate. Mobilul interior care determina formarea actelor ratate este tocmai interferenta celor doua tendinte.

         “Marea valoare a actelor ratate consta in frecventa lor, in faptul ca fiecare le poate observa cu usurinta la el insusi si ca producerea lor nu are drept conditie necesara o stare morbida oarecare” (Freud).

UITAREA DE NUME PROPRII SI DE GRUPURI DE CUVINTE

         In  1898, Freud analizeaza pentru prima data uitarea de nume proprii, atunci cind, el insusi s-a gasit in situatia in care a uitat numele celebrului pictor Signorelli. Pe linga simpla uitare a unui nume propriu (care se produce fara falsa recunoastere), exista si cazuri in care uitarea este determinata de o refulare, caz in care uitarea se realizeaza cu falsa recunoastere. Pentru a se produce uitarea unui nume propriu, insotit si de falsa recunoastere trebuie sa existe o anumita tendinta de uitare a numelui in cauza, sa existe un proces de refulare care sa fi avut loc putin inainte si sa existe posibilitatea unei asociatii exterioare intre numele respectiv si elementul refulat. Raportul dintre continutul refulat si numele uitat nu este echilibrat si nici nu este stabilit in mod direct intre cele doua, reproducerea numelui fiind tulburata de reactia unei suite de idei inceputa si intrerupta, raportul fiind mai degraba unul de continuitate in timp.

In cazul uitarii de cuvinte straine, tulburarea reproducerii provine de la subiectul refulat, ca urmare a unei contradictii inconstiente care se ridica impotriva ideii-dorinta exprimata in cuvintul strain.

Ceea ce au in comun cazurile de uitare de nume cu cele de uitare de grupuri de cuvinte (in ciuda diferentelor ce exista intre continuturile lor) este raportarea cuvintului uitat, in virtutea unei asociatii oarecare, la o idee inconstienta, a carei actiune vizibila se manifesta tocmai prin uitare.

In cazurile de uitare de nume, aproape invariabil numele uitat priveste o persoana care afecteaza direct individul. Numele uitat trezeste in persoana in cauza un “complex personal” . Raportul care se stabileste intre nume si persoana, este unul neasteptat, marginal si de cele mai multe ori este determinat de o asociatie superficiala. Gindirea este traversata de un curent constant de “raporturi personale” de care in general omul nu are nici o cunostinta dar, care se manifesta prin uitarea de nume. Tot ceea ce auzim, tot ceea ce sa desfasoara in jurul nostru se raporteaza la propria noastra persoana, orice referire la terte persoane trezesc in noi complexe personale. Mecanismul uitarii numelor este la fel de interesant ca si motivele acestuia. Intr-un mare numar de cazuri se uita un nume pentru ca se aproprie prin consonanta sau prin compozitie de un alt nume impotriva caruia se dirijeaza o anume rezistenta sau pentru ca el insusi trezeste amintiri neplacute. Mecanismul uitarii de nume (uitarii pasagere) consta in obstacolul opus reproducerii voluntare a unui nume, obstacol reprezentat de o inlantuire de idei straine de acest nume  si inconstiente. Intre numele uitat si complexul perturbator poate exista fie un raport preexistent, fie un raport ce se stabileste pe cai aparent artizanale care favorizeaza asociatiile superficiale (exterioare).

Se mai poate intilni o modalitate de uitare de nume, in care serii intregi de nume se sustrag memoriei. Daca, pentru a regasi numele uitat, individul apeleaza la altele care sint in strinsa legatura cu cel uitat, atunci si acestea este posibil sa fie uitate. Asadar uitarea se propaga de la un nume la altul, ca si cum ar tinde sa dovedeasca existenta unui obstacol greu de inlaturat.

        

UITAREA DE IMPRESII SI PROIECTE

 

         Uitarea de impresii (evenimente), adica de lucruri stiute poate fi rezultatul rezistentei care se opune evocarii sau reprezentarii unor impresii sau a unor idei penibile. Instinctul de aparare impotriva reprezentarilor capabile sa trezeasca senzatii neplacute poate fi comparat cu reflexul de aparare impotriva excitatiilor dureroase. Multe lucruri sint uitate pentru ele insele insa, se poate intimpla ca instinctul de aparare sa sufere o mutatie si sa determine uitarea unui alt lucru care dintr-un motiv sau altul se leaga de cel principal printr-o asociatie oarecare. Ca si uitarea de nume, uitarea de impresii poate fi insotita de false amintiri, care se numesc iluzii de memorie daca individul crede ca sint adevarate.

         Un proiect este un indemn la actiune la o data determinata cu consimtamintul subiectului. Uitarea proiectului deci, nu poate fi explicata de lipsa atentiei. Uitarea de proiecte are o buna ilustrare in ceea ce s-ar putea numi conceperea falselor proiecte, adica acele proiecte pe care ni le propunem din obligatie, din dezirabilitate si pe care de fapt nu vrem sa le indeplinim.

AMINTIRILE DIN COPILARIE SI AMINTIRILE ECRAN

         Primele amintiri din copilarie ale unei persoane se raporteaza cel mai adesea la faptele indiferente si secundare si nu la impresiile tari, afective din acea perioada. Amintirile din copilarie se mai numesc si amintiri ecran deoarece, ele nu redau propriul continut ci, un raport de asociatii existente intre acest continut si unu altul refulat fiind deci, rezultatul unui proces de deplasare. Intre amintirile ecran si continutul pe care ele il acopera se stabilesc relatii temporale, care sint de trei tipuri:

  • Deplasare retrograda: cind amintirea ecran tinea de primii ani ai copilariei dar, continutul reprezentat de ea se leaga de o perioada posterioara din viata subiectului
  • Deplasare anticipatoare: cind amintirea ecran tine de o perioada posterioara din viata individului dar, continutul reprezentat de ea se leaga de o perioada din anii copilariei
  • Deplasare simultana: cind amintirea ecran se ataseaza impresiei pe care o acopera nu numai prin continut dar, si prin faptul ca ii este contingenta in timp.

Trebuie spus ca exista o foarte strinsa legatura si totodata o interactiune intre amintirile actuale si amintirile ecran, asa cum exista si o strinsa legatura intre amintirile ecran si procesele intelectuale. La fel ca si uitarile de nume proprii insotite de false recunoasteri, amintirile ecran nu reproduc amintirile exacte ci, altceva care le inlocuieste dar, ceea ce amintirile ecran furnizeaza nu sint substitutii, ca in cazul uitarii ci, impresii secundare in comparatie cu cele ascunse, uitate.

         Functionarea defectuoasa, pina la stagnare a memoriei este determinata de interventia unui factor “X” care actioneaza partinitor, in sensul ca manifesta tendinta de a favoriza o anumita amintire si de a se opune alteia. Virsta la care se intiparesc primele amintiri difera foarte mult de la un individ la altul, unii fixindu-si prima amintire la sase luni, altii abia la sase sau chiar la opt ani. Aceste diferente sint atribuite fenomenului natural de amnezie infantila. Amintirile din copilarie care s-au pastrat sint uneori inteligibile iar, alteori bizare si inexplicabile. Amintirile defectuoase sint rezultatulunei evocari defectuoase, tulburate de viata proprie a individului si in nici un caz simple erori din partea unei memorii infidele. Se stie ca amintirile pot fi auditive sau vizuale iar, indivizii, dupa acest criteriu se impart in auditivi si vizuali. Insa, indiferent daca individul are sau nu la maturitate amintiri vizuale, atit visele cit si amintirile din copilarie nu sint lipsite de imagini.

Imaginile amintirilor din copilarie apar ca niste scene din piese de teatru, in care actor este de regula propria persoana cu trasaturile si vestimentatia sa de atunci. Din acest punct de vedere amintirile din copilarie sint total diferite de amintirile legate de perioada maturirtatii. Deoarece, adultul (vizual sau nu) nu mai vede propria persoana. Este incorect sa se afirme ca, in evenimentele in care copilul este martor sau participant, el isi indreapta atentia spre sine, studiindu-se. Mult mai probabila este ideea conform careia ceea ce ne apare ca amintire din copilarie este de fapt o elaborare ulterioara a evenimentului si nu reproducerea lui exacta.

         Spre deoseebire de uitarea de nume proprii, amintirile ecran reprezinta evenimente complexe, traite in realitate sau in plan mintal si sint ceva durabil care nu se pierd in timp, se conserva si fac parte integranta din viata individului.

LAPSUSURILE

 

         Lapsusul este actul ratat care se manifesta printr-o tulburare a vorbirii si care poate fi prilejuit de actiunea anticipata sau retroactiva a unei parti a discursului sau a unei idei continuta in fraza sau in ansamblul de propozitii pe care individul vrea sa le enunte sau poate fi prilejuit de elemente pe care individul nu are de loc intentia sa le enunte. Cind intervine o opozitie interioara fata de sensul initial al frazei care trebuie enuntata, apare o tulburare care se manifesta printr-un lapsus ce se constitue din inlocuirea cuvintului cu antonimul sau sau prin uitarea cuvintului in cauza. Lapsusurile pot fi :

  • rezultatul actiunilor unor legi ale relatiilor tonale conform carora anumite sunete exercita asupra altora un anumit efect de contact, o anumita contaminare sau condensare a sunetelor, a cuvintelor sau a propozitiilor
  • parodii involuntare ca rezultat al unor parodii intentionale realizate cu alta ocazie
  • accidentale ca rezultat al oboselii, neatentiei, emotiei, rusinii, etc.
  • deformatoare de nume ceea ce denota lipsa de respect fata de persoana in cauza
  • complexe iar, in acest caz, pot fi rezultatul existentei a doi determinanti condensati in unul singur (dedublarea lapsusului) sau a unor reprezentari indirecte (superiorul reprezentat prin inferior)

 

ERORILE DE CITIRE SI DE SCRIS

 

         Intre lapsusuri si erorile de scris si de citit exista o afinitate.

Observarea conditiilor in care se produc erorile de citire, face sa apara o indoiala. Se stie ca actiunea de a citi este un act automat, aproape in afara atentiei constiente si totusi se desfasoara cu cea mai mare precizie. Daca, un individ care citeste un text cu voce tare este intrerupt, cel mai adesea el nu este capabil sa spuna care este subiectul lecturii. In citirea cu voce tare, atentia cititorului tinde sa abandoneze textul spre a urma propriile idei. Deci, starea de atentie in cazul erorilor de citit si de scris nu este diminuata ci, tulburata de interventia unei idei exterioare.

ERORILE DE MEMORIE

 

Erorile de memorie nu se disting de uitarea cu falsa recunoastere decit prin faptul ca primele sint luate drept adevarate. Eroarea de memorie este atunci cind, despre materialele psihice reproduse, se specifica faptul ca reprezinta realitatea obiectiva, cu atit mai mult cu cit, in locul acestora s-ar fi putut folosi alte materiale care puteau fi verificate de ceilalti. Contrarul unei erori de memiorie este ignoranta. Erorile de memorie nu sint nici prea numeroase si nici prea semnificative insa, isi pun amprenta pe erorile de judecata care sint comise de oameni in viata de zi cu zi si in stiinta si care sint mult mai importante.

CONFUZII SI STINGACII

        

         Daca greselile de limbaj comporta un anumit sens si o intentie, atunci si greselile altor functii motorii (limbajul este o functie motorie) au un anumit sens si o intentie. Erorile se impart in stingacii pe de o parte si actiuni simptomatice si accidentale pe de alta parte. Linia de demarcatie intre acste doua grupe nu este neta. Stingacia, in cazul erorilor nu trebuie vazuta ca o ataxie ci, mai degraba trebuie raportata la fiecare caz in parte. A scapa ceva din mina, a rasturna, a distruge obiecte pare adesea sa fie expresia unor anumite idei constiente: superstitii, zicatori si alte intimplari populare cu tilc. A cadea, a face un pas gresit, a aluneca sint accidente care nu rezulta intotdeauna dintr-o functionare defectuoasa a organelor motrice. Multe acte ratate se realizeaza ca un sacrificiu facut in fata sortii, pentru a o imblinzi, pentru a inlatura o nenorocire mai mare. Astfel, actele ratate furnizeaza un mijloc de a ramine legati de acele obiceiuri si superstitii, pe care lumina ratiunii, devenita incredula le-a izgonit in inconstient.

ACTELE SIMPTOMATICE SI ACCIDENTALE

 

Actele descrise in “Psihopatologia vietii cotidiene” se prezinta ca forme perturbatoare ale altor acte intentionale si se disimulau sub masca neindeminarii. Actele simptomatice si accidentale, sint asemanatoare confuziilor dar, se disting de acestea deoarece nu resping faptul ca, sint constiente si ca, nu au nevoie de un pretext. Ele se produc pentru ele insele si sint admise ca atare deoarece nu li se presupune nici un scop si nici o intentie, sint savirsite “fara nici un gind”. Pentru a fi astfel, ele trebuie sa fie stranii iar, efectele lor trebuie sa fie neinsemnate. Actele simptomatice si accidentale se mai numesc si ticuri si pot ajuta la caracterizarea persoanei in cauza.

 Actele simptomatice se pot grupa in doua categorii:

  • prima categorie (obisnuinta de a se juca cu lantisorul, cu inelul, cu barba, etc.)
  • a doua categorie (miscarile efectuate cu bastonul, cu ochelarii, mizgaliturile, cocolosirea hirtiei, zornaitul banilor de metal, aranjatul hainelor, etc.)

Tuturor acestor indeletniciri, Freud le descopera un sens si o semnificatie. In general [persoana care infaptuieste actul nu se indoieste de ceea ce face dar, ramine insensibila la efectele produse de aceste gesturi; insa, orice schimbare in tinuta obisnuita, orice neglijenta (un nasture ramas neincheiat), orice veleitate de a lasa sa se vada vreo parte a corpului semnifica ceva ce, purtatorul hainelor nu vrea sa spuna direct si de care cel mai adesea nu se indoieste. Interpretarea acestor marunte acte accidentale, ca si probele pe care se sprijina aceasta interpretare, reiese cu o certitudine suficienta din imprejurarile in care  s-a produs actul. Aceste acte se gasesc intr-o varietate destul de mare, atit la omul sanatos cit, si la cel bolnav si furnizeaza cercetatorului indicatii pretioase care ii permit sa se orienteze in mijlocul unor situatii noi sau inca putin cunoscute; ele dezvaluie “observatorului profan” tot ceea ce el doreste sa stie si chiar mai mult.

         Actele neintentionale sint o sursa de neintelegeri in relatiile dintre oameni. Cel care savirseste un astfel de act, fara a-i da vreo atentie, nu si-l atribuie si nu se simte responsabil. Dar, cel care suporta consecintele acestui act, ii atribuie partenerului sau intentii si ginduri pe care acesta nu si le recunoaste. Autorul unui act simptomatic este cit se poate de contrariat cind este pus in fata concluziilor trase de altii; el declara ca aceste concluzii sint false si lipsite de temei deoarece el nu are constiinta intentiei ce a prezidat actul sau. Astfel ca, el se plinge ca este neinteles sau rau inteles de ceilalti. In fond, neintelegerile de acest fel provin din faptul ca, ceilalti inteleg mai mult si mai profund actiunile si gesturile noastre. De asemenea, cu cit doi oameni sint mai nervosi cu atit vor exista mai multe motive de cearta. “Este aici o pedeapsa pentru lipsa noastra de sinceritate interioara, sub masca uitarii si a confuziei, invocind pentru justificarea lor absenta oricarei intentii rele, oamenii isi exprima sentimente si pasiuni pe care ar face bine sa le marturiseasca ca atare, din moment ce nu sint in stare sa si le domine. Drumul pentru a ne conforma perceptului <<Cunoaste-te pe tine insuti!>> trebuie sa treaca prin studiul propriilor noastre acte si omisiuni, aparent accidentale.” (Freud)

         Actele cele mai obisnuite si mai neinsemnate cum ar fi intorsul ceasului inainte de culcare, stingerea luminii in momentul parasirii unei incaperi, etc. sint in anumite ocazii supuse unor tulburari care dovedesc influenta complexelor inconstiente asupra “obisnuintelor” celor mai solide.

         Determinismul care genereaza exprimarea gindurilor noastre prin cuvinte sau prin scris merita un studiu serios. In general, oamenii se cred liberi sa-si aleaga cuvintele si imaginile care sa le exprime ideile. O observatie mai atenta arata ca, adesea, consideratii straine de aceste idei hotaresc alegerea lor si ca, forma in care sint exprimate ideile dezvaluie un sens mai profund de care cel in cauza nu-si da seama. Imaginile si stilul vorbirii utilizate de o persoana, sint adesea aluzii la lucruri care, desi ramin pe planul doi, exercita o influenta puternica asupra celui care vorbeste. Freud da un exemplu in acest sens, un individ care intr-o perioada folosea foarte des expresia “cind ceva iti trece deodata prin cap” dar, Freud stia ca, individul aflase cu ceva timp in urma ca un proiectil trecuse prin boneta de campani pe care fiul sau, in calitate de soldat combatant o avea pe cap.

ACTELE RATATE COMPLEXE

 

         Actele ratate complexe reprezinta asocierea actelor ratate simple. Schimbarile de forma care afecteaza actul ratat pentru a duce la acelasi rezultat sint expresia plastica care tinde spre un scop determinat si furnizeaza un argument in plus si mult mai solid impotriva conceptiei care spune ca actul ratat nu este altceva decit un fapt accidental ce nu are nevoie de explicatie. Ceea ce socheaza in cazul actelor ratate complexe este neputinta de a neutraliza efectul unui act  ratat cu ajutorul unui proiect constient. Inconstientul care, se opune acestui proiect constient, sfirseste prin a gasi o iesire exact atunci cind individul crede ca i-a barat toate iesirile.

         Pentru a deveni stapinul motivului inconstient este necesar ceva mai mult decit un contra proiect constient, este necesar un proiect care sa faca sa patrunda acest inconstient in sfera constiintei.

DETERMINISM. CREDINTA IN HAZARD SI SUPERSTITIE

 

         Anumite insuficiente ale functiilor noastre psihice si anumite acte in aparenta neintentionale se dovedesc a fi daca sint supuse examenului psihanalitic, perfect motivate si determinate de ratiuni ce scapa constiintei.

         Pentru a fi un act ratat, o anumita actiune trebuie sa indeplineasca conditiile:

  • sa se mentina in limita starii “normale”
  • sa fie o tulburare de moment
  • motivele pentru care actul ratat este savirsit sa nu fie constiente ( chiar daca individul isi da seama ca a savirsit un act ratat, motivul existentei lui sa fie aparent hazardul)

         Mecanismul actelor ratate este asemanator cu cel al visului. Atit visul cit si actul ratat au aceleasi conditii de formare: condensari, contaminari, compromisuri. Situatia este de asemenea aceeasi adica, idei inconstiente ajung sa se exprime in calitate de modificari ale altor idei, urmind cai neobisnuite. Inconsecventele, absurditatile si erorile inerente continutului visului, din cauza carora se ezita adesea sa se vada in vis produsul unei fictiuni psihice, se produc in aceleasi fel ca si greselile curente ale vietii de toate zilele. Si intr-un caz si intr-altul, aparenta functionare incorecta se explica prin interferenta particulara a doua sau mai multe acte corecte.

         Continutul si originea ideilor care se exprima in actele ratate este foarte variat. Pentru o anumita categorie de acte ratate, ideile perturbatoare provin de la tendinte. Egoismul, gelozia, ostilitatea, toate sentimentele si toate pulsiunile comprimate prin educatie morala, pentru a-si manifesta puterea lor incontestabila dar necunoscuta de instantele psihice superioare, folosesc adesea, drumul care duce la actul ratat. Aceasta libertate tacit acordata actelor ratate si accidentale corespunde in buna masura unei tolerante comode cu privire la ceea ce este imoral.

         Conditiile necesare unei tendinte pentru a se manifesta astfel trebuiesc cautate in raport cu constiinta. Cu cit motivatia este mai lipsita de importanta, cu atit mai putin socanta este ideea care se exprima prin acest act si, in consecinta cu atit mai greu de rezolvat. De asemenea, trebuie mentionat ca, intre felul actului ratat si calitatea ideii care se exprima astfel nu se pot stabili raporturi constante si univoce.

         Legat de hazard si superstitie, Freud spunea: “Eu nu cred ca, un eveniment la producerea caruia n-a fost implicata viata mea psihica, ar fi in stare sa-mi releve fapte ascunse cu privire la viitorul real; cred insa, ca o manifestare neintentionata a propriei male activitati psihice imi releva ceva ascuns care, la rindul asu nu apartine decit vietii mele psihice. Cred in hazardul exterior, real dar, nu cred in hazardul interior, psihic.” (Freud)

        

CONCLUZII 

         “Psihanaliza se invata mai intii pe tine insuti, prin studierea propriei personalitati.” (Freud)

Avind in vedere aceasta afirmatie este usor de inteles ca, criticile la adresa psihanalizei nu au intirziat sa apara. Iata citeva dintre ele, mentionate chiar de Freud:

  • neincrederea in eficacitatea “simplelor convorbiri” ca mijloc de tratament (dar, oare nu cuvintele sint cele care declanseaza afecte si constitue pentru oameni, mijlocul general de influentare reciproca)
  • nu exista un criteriu obiectiv in judecarea veridicitatii psihanalizei
  • nu exista posibilitatea de a face din psihanaliza obiect de demonstratie
  • invatarea psihanalizei depinde foarte mult de increderea pe o inspira profesorul, de gradul de obiectivitate al acestuia dar, si de capacitatea elevului de a analiza (introspectie dar si autoanaliza)
  • prejudecata intelectuala conform careia psihicul este unul si acelasi lucru cu constiinta (psihanaliza afirma ca exista si o gindire si o vointa inconstienta)
  • prejudecata estetico-morala care determina refuzul oamenilor de a vorbi deschis despre existenta pulsiunilor sexuale si despre felul in care acestea le influenteaza viata

Lista ar putea continua.

“Intreaga sarcina a tratamentului psihanalitic ar putea fi rezumata in formula: transformarea oricarui inconstient patogenic in constient.” (Freud)

Conflictul intrapsihic dintre inconstient si constiinta impregneaza intreaga viata a individului. “Principiul placerii”, propulsat de inconstientul axat pe viata biologica, animala i se opune “principiul realitatii”, promovat de constiinta centrata pe viata social-morala a omului, generatoare de constringeri firesti. Presiunile inconstientului asupra constiintei, duc la manifestari morbide, la dramatice tulburari de echilibru sau, cel putin, la acte de comportament enigmatice, absurde sau ciudate. Psihanaliza isi propune sa scada continutul motivational inconstient, nu numai in comportamentul patologic, dar si in cel cotidian, in favoarea constiintei, a ratiunii, a omului social.

Freud a demonstrat ca autoguvernarea constienta a omului nu este un lucru foarte simplu si ca, el nu actioneaza in virtutea prerogativelor divine ci, face parte dintr-o retea complexa de relatii determinate biologic si social. De asemenea, omul trebuie sa cunoasca legile structural-cauzale ce guverneaza acesta retea si sa tina efectiv seama de ele, daca vrea sa fie cu adevarat liber. Cultura in conceptia freudiana, reprezinta elementul prin care omul se ridica deasupra conditiei animale, element care prezinta doua aspecte esentiale: pe de o parte “luarea in stapinire a fortelor naturii” iar, pe de alta parte “luarea in stapinire a naturii umane”. “Civilizatia trebuie aparata impotriva individului”, spunea Freud, intelegind prin aceasta o opozitie organizata impotriva individului incapabil sa se ridice la orizontul ratiunii, al eticii superioare.

Psihanaliza a generat astfel, nu numai o psihoterapie ci, si o pedagogie, punind problema educarii si reeducarii omului, in concordanta cu civilizatia concreta a epocii.

BIBLIOGRAFIE :

  • FREUD Sigmund : “ Introducere in psihanaliza “,Ed. Didactica si pedagogica, Bucuresti, 1980
  • FREUD Sigmund : “ Psihopatologia vietii cotidiene “, Ed. Didactica si pedagogica, Bucuresti, 1980
  • ELLIOT Anthony  : “ Freud 2000 “, Ed. Antet, Bucuresti, 1999
  • LIEURY Alain : “ Manual de psihologie generala “, Ed. Antet, bucuresti, 1999
  • Bratescu Gheorghe  : “ Freud si psihanaliza in Romania ”, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1994

Legg igjen en kommentar

Fyll inn i feltene under, eller klikk på et ikon for å logge inn:

WordPress.com-logo

Du kommenterer med bruk av din WordPress.com konto. Logg ut /  Endre )

Twitter-bilde

Du kommenterer med bruk av din Twitter konto. Logg ut /  Endre )

Facebookbilde

Du kommenterer med bruk av din Facebook konto. Logg ut /  Endre )

Kobler til %s

%d bloggere liker dette: