adrianadicu

VIOLENŢA ÎN FAMILIE. DETERMINĂRI CONFLICTUALE ŞI POTENŢIAL PATOGEN ÎN VIOLENŢA DOMESTICĂ, 2oo2

In Violenta in Familie, 2002 on desember 21, 2010 at 3:28 pm

Moto:

Crima este normală fiindcă o societate în care ar lipsi este cu totul

imposibilă… A punecrima printre fenomenele de sociologie normală,

 înseamnă nu numai a spune că este un fenomen, deşi regretabil, de

neînlăturat […] înseamnă a o afirma ca un factor al sănătăţii

publice, o parte integrantă a oricărei societăţi sănătoase.

 

Émile Durkheim, Regulile Metodei Sociologice

 

INTRODUCERE

 

Agresivitate versus toleranţă, extreme între care ne trăim viaţa fiecare după cum ştim mai bine.  Orice stimul care acţionează asupra noastră declanşează în noi un impuls. Cum e mai bine? Să lăsăm impulsul să se descarce aşa cum apare el, fără nici un control din partea conştiinţei? Să ţinem totul în frîu cu ajutorul conştiinţei? Să menţinem un echilibru?  Mult mai uşor de spus, mult mai greu de făcut!

Dacă este atît de greu, dacă trebuie să iei decizii în funcţie de particularitatea fiecărui stimul, de la cel mai nesemnificativ pînă la cel mai important, cum să se descurce omul cînd nu este singurul implicat şi mai este şi nervos pe deasupra.

Este foarte simplu să spui m-am enervat şi nu m-am mai putut controla şi se întîmplă atît de des încît aproape că ajunge să fie scuzabil pumnul din obrazul soţiei sau palma după ceafa copilului.

Şi totuşi… n-avem dreptul. Chiar dacă sîntem nervoşi, chiar dacă ne-a scos din sărite, chiar dacă e drac împieliţat, chiar dacă i-am spus de o sută de ori să ducă gunoiul… n-avem dreptul.

Însă, tot la fel de simpu este şi  să arăţi cu degetul comportamentul inadecvat al celorlaţi. Dacă am sinceri cu noi înşine am descoperii că, de fapt, ar trebui să arătăm cu degetul şi spre noi. Fiecare dintre noi, s-a comportat faţă de un membru familial, cel puţin o dată, într-un mod mai mult sau mai puţin agresiv. Uneori ne cerem scuze, alteori considerăm că este de la sine înţeles că ne pare rău şi ignorăm răul făcut persoanei apropiate. Şi nimic nu poate justifica un astfel de comportament, cu atît mai mult cu cît frustrarea resimţită de celălalt se poate acumula şi într-un tîrziu poate da naştere unor comportamente agresive şi/sau violente. Se creează astfel condiţiile unui mediu familial conflictual cu repercursiuni asupra întregii familii şi nu numai.

Primul pas împotriva violenţei domestice este recunoaşterea propriului comportament agresiv, asumarea responsabilităţii şi, nu în ultimul rînd, îndreptarea răului făcut. Filozoful francez Descartes susţinea că bunul simţ este împărţit în mod egal tuturor. Inclin să-l cred, dar susţin că unii dintre noi ne încăpăţînăm să nu-l arătăm. Psihologia explică acest fenomen prin teoria disonanţei cognitive care, pe scurt, susţine că omul are tendinţa să acţioneze astfel încît să nu se contrazică. Ori atunci cînd îţi ceri scuze, practic intri în opoziţie cu atitudinea de pînă atunci. Pare mai dificil decît este în realitate. Modelul religios, prin actul spovedaniei, ne arată că ne vom simţi mult mai bine o dată ce am recunoscut fapta şi, pe deasupra, avem toate şansele să primim iertareacelui lezat. Cred sincer că este singura cale sau cel puţin una din cele mai bune soluţii de rezolvare a conflictelor minore din familie.

Cînd apar însă conflictele majore situaţia se schimbă radical, nu se mai poate rezolva cu un îmi pare rău sau îmi cer scuze. Cînd violenţa domestică s-a instalatnu numai familia în cauză este afectată, ci întreaga societate are de suferit. Violenţa se propagă precum valurile spectatorilor pe un teren de fotbal, atîta doar că spectacolul nu este la fel de frumos. Realitatea a arătat că instituţiile abilitate să lupte împotriva fenomenului sînt neputincioase. Pînă nu demult lipsea cadrul legislativ. Acum acesta există însă, din păcate, nici o lege nu poate schimba mentalitatea oamenilor. În dezvoltarea politicilor sociale adecvate şi în crearea unor servicii de specialitate rentabile punctul de plecare  trebuie să fie sensibilizarea opiniei publice. Eficienţa acestor servicii, indiferent de calitatea lor, pot fi reduse semnificativ dacă se omite acest aspect. Dacă atitudinea comunităţii privind fenomenul violenţa domestică nu reflectă o atitudine de intoleranţă, serviciile nu vor fi utilizate şi reglementările legale care pedepsesc agresorul sau protejează victima nu vor fi puse în practică.

Autoeducaţia poate învinge multe obstacole, unele cunoscute sau măcar bănuite, altele nici măcar gîndite. Privind propria fiinţă cu un ochi critic (aşa cum, de regulă, nu ne uităm decît la alţii) vom ajunge să ne cunoaştem calităţile şi defectele, să luptăm cu răul din noi şi, în final, să ne împăcăm cu noi înşine.

Lucrarea de faţă îşi propune abordarea agresivităţii în familie, cu toate formele ei de manifestare, din perspectiva non-violenţei. Mai exact, nu îmi doresc să fac o radiografie sau o diagnoză a fenomenul violenţei familiale. S-au scris destule cărţi cu această tematică, încă un referat nu ar ajuta la nimic. Imi doresc să surprind fenomenul din perspectiva omului de rînd, ce simte femeia cu obrazul vînăt, gînduri are bărbatul bodogănit de dimineaţa pînă seara, cum vede viaţa copilul care nu ştie în ce toane îşi găseşte părinţii cînd vine de la şcoală, cît de mare este discrepanţa între standardul de viaţă stabilit de lege şi cel real.

În adîncul fiinţei noastre, convieţuiesc dintotdeauna cele două principii, Binele şi Răul, pe care de altfel este clădit întreg Universul.

 

VIOLENŢA ÎN FAMILIE

 

În interiorul fiecărui grup, indivizii leagă relaţii. Aceste relaţii formează comportamentul intraspecific care are două laturi:

  • latura de distanţare sau de respingere şi
  • latura de apropiere sau de grupare.

Formele de manifestare, motivaţiile şi mecanismele acestor două mari laturi comportamentale diferă de la o specie la alta şi, în cadrul speciei, de la un individ la altul. Însă, în toate cazurile, comportamentul de distanţare se manifestă, în principal, dar nu în totalitate, prin agresivitate.

Agresivitatea este considerată, de-a lungul timpului instinct (Freud, 1932), comportament dobîndit (A. Bandura si R. H. Walthers, 1963) sau efect al frustrării (A. Heymer, 1977). Agresivitatea este tendinţa potenţială şi reală a oamenilor şi a animalelor de a ataca în două situaţii:

  • cea de iniţiere (ofensiva) şi
  • în cea de răspuns (defensiva).

De asemenea, agresivitatea este o caracteristică a comportamentului de conservare. Din instinct de conservare, oamenii, dar şi animalele se folosesc de comportamente agresive pentru a supravieţui într-un mediu ostil, pentru a-şi satisface trebuinţele, pentru a-şi crea un  loc privilegiat în mediul natural, pentru a cuceri şi domina sau pentru a se apăra.

În doze şi în intensităţi diferite, agresivitatea se afla în noi, în toţi, în formă latentă sau manifestă, exprimată direct sau mascat (refuz sau necooperare).

Violenţa este o formă particulară a agresivităţii. Pentru a constrînge voinţa altuia, pentru a distruge bunuri materiale sau pentru a se apăra, individul foloseşte adeseori forţa. Actul violent (verbal, fizic, emoţional sau sexual) se poate declanşa, desfăşura şi finaliza în mod instinctiv sau conştient, spontan sau premeditat, voluntar sau involuntar şi, de asemenea, poate fi provocat de persoane sănătoase sau bolnave, cu sau fără discernămînt.

In unele situaţii de aparare şi în anumite limite, actele agresive şi violente sînt legitime şi au justificari juridice, morale şi psihologice. În cele mai multe cazuri însă, actele agresive şi violente au conotaţii negative, tulbură ordinea socială, întreţin psihoze de frică şi insecuritate fapt pentru care sînt sancţionate de către societate. Agresivitatea şi violenţa se manifesta în forme specifice fiecărui individ.

După mijlocul folosit, agresivitatea şi violenţa pot fi:

  • fizice (lovituri, incendieri, spargeri, tîlhării, sechestrări, crime, ş.a.)
  • psihomorale (amenintări, intimidări, jigniri, şantajări, incitări, tăinuiri, ş.a.)
  • verbale (ironii, calomnie, discreditări, ş.a.)
  • imagistice (imagini în cărţi, reviste, la televizor, ş.a.)
  • sexuale (viol, pedofilie, incest, prostituţie, proxenetism, pornografie, hărţuire sexuală, atentat la pudoare, ş.a.).

După relaţia dintre agresor şi victimă, există

  • heteroagresivitate, respectiv heteroviolenţă (acte agresive şi violente îndreptate catre obiecte, oameni, comunităţi) şi
  • autoagresivitate, respectiv autoviolenţa (acte agresive şi violente îndreptate către propria persoană de genul autopedepsiri, autoinvinuiri, autodesconsiderări, automutilări, tentative de suicid).

Organizaţia Mondială a Sănătăţii a propus urmatoarea tipologie a faptelor agresive şi violente:

  1. violenţa privată        
  2. violenţa criminală    

–          mortală (omorîre, asasinare, execuţie)

–          corporală (vătămări)

–          sexuală (sado-masochism, viol, hărţuire, perversiuni)

  1. violenţa non-criminală

–          suicidul şi tentativa de suicid

–          accidentele de circulaţie

–          accidentele rutiere

B.violenţa colectivă

  1. violenţa cetăţenilor asupra puterii        

–          terorism

–          revolutie

–          greve

  1. violenţa puterii asupra cetăţenilor        

–          violenţa de stat

–          violenţa industrială (economică)

  1. violenţa paroxistă     

–          razboiul

O definiţie larg răspândită a violenţei domestice este formulată de E. Stark şi A. Flitcraft. Conform acestora, violenţa domestică „este o ameninţare sau provocare petrecută în prezent sau în trecut, a unei răniri fizice în cadrul relaţiei dintre partenerii sociali, indiferent de statutul lor legal sau de domiciliu. Atacul fizic sau sexual poate fi acompaniat de intimidări sau abuzuri verbale, distrugerea unor bunuri personale ale victimei; izolarea ei forţată de prieteni, sau de restul familiei sau alte persoane care ar putea constitui un potenţial ajutor pentru victimă, incluzând copiii; răspândirea unor ameninţări şi a terorii în jurul victimei; controlul accesului la bani, sau la lucruri personale, hrană, mijloace de transport, telefon şi alte surse de protecţie şi îngrijire de care ar putea beneficia femeia-victimă.” (Stark E, Flitcraft A (1996) – Women at risk, New Delhi, London, Sage Publication)

În familie, cît şi în apropierea ei, se manifestă toate formele de violenţa: fizică, emoţională, psihomorală, verbală, sexuală, prin neglijare activă sau pasivă, ş.a.. Sub presiunea valului de violenţă familială şi extrafamilială sau luat măsuri juridice de înăsprire a pedepselor ce îi sancţioneaza pe agresori, măsuri administrative de înfiinţare (cel puţin în unele localităţi) a centrelor de primire în regim de urgenţă a persoanelor abuzate, a centrelor de consiliere familială şi a centrelor de asistenţă şi protecţie a victimelor violenţei. La iniţiativa Patriarhiei Române s-a înfiinţat un comitet pentru prevenirea violenţei.

Maltratarea copiilor reprezintă o problemă deosebit de gravă şi, din păcate, deosebit de amplă ce nu mai poate fi trecută sub tăcere. În prezent, maltratarea copiilor constitue obiectul de studiu al unui număr mare de cercetări ce se interesează mai ales de dimensiunile psihopatologice, instituţionale şi etice ale fenomenului. Numărul copiilor ce suferă abuzuri şi maltratări din partea părinţilor sau a rudelor apropiate nu este şi nu va fi cunoscut cu exactitate probabil niciodată. Aceasta se datorează, în primul rînd, percepţiei diferite a conceptului de maltratre în cadrul populaţiei. Există încă persoane care refuză să creadă în existenţa unor astfel de comportamente inumane. Pe de altă parte, legea nu impune clar semnalarea abuzurilor asupra copiilor, caz în care, cei care au luat cunoştinţă de aceste acte sînt fie indiferenţi, fie refractari faţă de posibilitatea denuntării faptelor către instanţele superioare. Foarte puţini sînt cei care acţionează în consecinţă. De asemenea, refuzul de a depune mărturie se însoţeşte de reticienţe în abordarea verbală a situaţiei. Se institue astfel legea tăcerii. Conduitele violente ale părinţilor sînt adesea minimalizate sau negate. Iluzia conform căreia mama este întotdeauna bună şi iubitoare este păstrată, de multe ori, cu orice preţ. Pentru mulţi din educatori, părinţii ce îşi maltratează copii sînt totuşi părinţi buni. Apare chiar şi o anumită compasiune faţă de părintele violent: copilul este murdar, obraznic, decepţionant, neatrăgător, ş.a.. Martorii unor astfel de acte de agresiune şi violenţa se refugiază în clişee de genul: mai bine o mama rea, decît deloc sau decît să crească fără tată, mai bine o mai încasează din cînd în cînd. Repulsia legitimă pentru delatţune nu trebuie să ducă la ascunderea suferinţelor, după cum respectul pentru viaţa privată nu trebuie să servească drept pretext inacţiunii. Trecerea cu vederea a actelor de agresiune asupra copiilor le întăreşte copiilor ideea că agresivitatea este ceva normal, ceea ce va avea efecte pe termen lung existînd şansa reală ca acei copii, ajunşi la vîrsta adolescenţei sau la maturitate, să repete modelul comportamental violent învăţat în familie.

O altă problemă în calea depistării cazurilor de maltratare a copiilor o constitue definiţiile acestui concept şi graniţele ce-l delimitează de alte concepte. Astfel există persoane care consideră că maltratarea este reprezentată exclusiv de brutalitatea fizică, alţii consideră că ar trebui incluse şi maltratările prin omisiune (lipsa îngrijirilor, neglijenţele, înfometarea prin nepăsare, ş.a.) sau violenţa psihologică (persecuţiile, sadismul, exigenţele, ş.a.) sau cele sexuale (violul, incestul, pedofilia, ş.a.), după cum există şi persoane, cu pregătire peste medie, care de pe poziţii ce pot influenţa gîndirea altor persoane (ex: profesori), fac afirmaţii de genul violenţa este un aspect patologic, dar funcţionează.

Violenţa în familie este probabil cea mai gravă formă de violenţă şi totuşi este încă foarte des tolerată. Actele de violenţa, în general, şi cele de violenţă în familie, în special, sînt generatoare de noi acte de violenţă astfel încît fenomenul va continua să se dezvolte şi va înregistra dimensiuni alarmante.

Casa este locul cel mai periculos din societatea modernă. În termeni statistici, o persoană de orice vîrstă sau sex poate fi mult mai uşor supusă unei agresiuni fizice în propria casă decît noaptea pe stradă. Una din patru crime în Marea Britanie este comisă de un membru de familie asupra altui membru. (Anthony Giddens, Sociologie, Ed. Bic All, Bucureşti, 2001, pg. 178)

INDICATORI AI VIOLENŢEI DOMESTICE 

Conflictele apar în mod constant în viaţa familială. Felul în care cei implicaţi direct reacţionează în vederea soluţionării lui duce sau nu la acte de violenţă. După ce un conflict a fost conştientizat urmează conduita de reacţie la el, care poate fi de mai multe tipuri: abandonul, reprimarea, victoria-eşec, compromisul.

Abandonul reprezinta retragerea fizică sau emoţională dintr-un conflict. Este înţelept să abandonezi conflictul atunci cînd acesta nu te priveşte direct, iar lipsa ta de implicare nu afectează evenimentele. Pe de altă parte, retragerea poate face ca o problemă să se amplifice periculos de mult sau să dăuneze persoanelor implicate. Deseori, oamenii utilizează abandonul pentru a-i face pe ceilalţi să se răzgîndească. În condiţiile în care această atitudine nu are efectul scontat, există riscul ca, sub influenţa unor factori catalizatori, conflictul să reapară într-o formă mult mai gravă şi, de data aceasta, soluţionarea lui să fie mult mai dificilă.

Reprimarea este conduita care acţionează conform principiului totul de dragul păcii. Mai exact, este refuzul de a participa în vreun fel la un conflict. Un individ recurge la acest comportament atunci cînd are nevoie de linişte cu orice preţ. Practic, individul scapă de conflict nerecunoscîndu-l. Reprimarea poate fi judicioasă atunci cînd o confruntare pe o temă fără importanţă poate ameninţa relaţie sau cînd oamenii nu sînt pregătiţi să audă ceea ce ai tu de spus. Uneori, prin reprimare, poţi păstra o relaţie optînd pentru tact în defavoarea adevărului brutal. Însă în cazul unui conflict major, reprimarea nu este recomandată deoarece ea înseamnă a nu vorbi despre aspectele importante ale vieţii, înseamnă că cealaltă persoană nu are şansa de a şti ce se petrece cu tine şi deci să te înţeleagă. Chiar dacă celălalt îşi dă seama că ceva nu este în regulă, el nu-şi poate da seama care este, de fapt, problema. Dezavantajul reprimării este că în cazurile importante nu se realizează comunicarea.

Conduita de tipul victorie-eşec utilizează pentru soluţionarea conflictelor mijloace precum puterea, dominaţia sau sistemul ierarhic. Acest tip de conduită este adesea rezultatul unui instinct inconştient al individului de a se proteja de durerea unui eşec. Este o luptă pentru supremaţie în care, inevitabil, una din părti pierde. Exercitarea autorităţii poate duce la decizii drepte, însă învinsul s-ar putea să nu suporte o decizie pentru care nu a fost consultat şi, ca atare, poate încerca sabotarea ei. De asemenea, învinsul de azi poate refuza colaborarea mîine. Victoria-eşec este probabil cea mai riscantă conduită.

Compromisul este strategia care reclamă anumite abilităţi. Cel care încearcă compromisul ca soluţie a conflictelor iscate trebuie să fie un bun negociator. El trebuie să se asigure că fiecare parte implicată în conflict se va aleage cu ceva. Soluţia de compromis este una de genul: eu dau ceva, tu dai ceva şi ne întîlnim la mijloc. Compromisul este foarte aproape de corectitudine (cît îţi revine ţie, cît îmi revine mie) uneori însă, poate fi insuficient pentru ca fiecare să obţină ce vrea mai ales că unele persoane nu agreează ideea de a li se lua ceva din ceea ce au avut sau din ceea ce doresc să deţină. Deseori, compromisul este arta de a te certa pentru nimicuri, oferind mai degraba managementul conflictului, decît rezolvarea lui. Compromisul are şi dezavantajul de a determina una din părţi să-şi supraevalueze poziţia astfel încît să pară mai mărinimoasă. Cu toate acestea, compromisul ofera, de cele mai multe ori, echitatea.

Fiecare din cele patru conduite prezentate fie ca sînt spontane sau învăţate din propria experienţă, poate fi adecvată în anumite situaţii. Condiţia de bază în rezolvarea conflictelor o constitue flexibilitatea. A rămîne neschimbat, fixat pe o singură conduită şi a încerca să rezolvi toate conflictele din viaţa ta în acelaşi fel, indiferent de situaţie, indiferent de persoană nu poate fi drumul spre o viaţă armonioasă.

RESPECTUL FAŢĂ DE SINE ŞI FAŢĂ DE CEILALŢI

Respectul faţă de sine şi faţă de ceilalţi are un rol important în menţinerea unui climat sănătos şi calm în cadrul familial. Lipsa acestuia determină schimbări majore în personalitatea individului, devenind negativist şi agresiv. Individul, datorită faptului că nu se simte iubit, devine ranchiunos. El este dominat de obsesia trecutului cu frustrările, golurile şi eşecurile sale care-i paralizează elanul vital. Mai degrabă introvertit, el are tendinţa de a-şi rumega decepţiile, dezvoltînd în el o zonă, mai mult sau mai puţin secretă, de gînduri şi de resentimente amare. Tipul agresiv simte în el o permanentă nevoie de răzbunare. El este prea mult pliat asupra lui însuşi, asupra nevoilor sale şi nu poate trăi o experienţă pozitivă care să compenseze trecutul său sumbru. Comportamentul său se caracterizează prin pasivitate, prin sado-masochism afectiv şi prin modul agresiv în care solicită iubirea. El îşi verifică partenerul dacă acesta îl iubeşte aşa cum este el, în ciuda durităţii şi a răutăţii sale. Măsura răbdării şi a gradului de toleranţă a partenerului dă măsura iubirii pentru acest individ negativist şi agresiv.

Păstrarea echilibrului psihic şi, mai ales a celui emoţional, este la fel de importantă atît în cazul femeilor, cît şi în cel al bărbaţilor. Relaţia cu partenerul, dar şi cu societatea suferă modificări importante şi greu de reabilitat. Este important să cunoaştem cine sîntem, ce defecte şi ce calităţi avem şi ce aşteptări avem de la noi şi de la ceilalţi.

 

EGALITATEA DINTRE BĂRBAT ŞI FEMEIE

 

În ultimii 20-30 de ani, feminismul exagerat al luptei pentru drepturile femeii şi al revoluţiei sexuale a negat existenţa diferenţelor dintre bărbat şi femeie. Egalitatea sexelor, care trebuie acceptată în planul juridic şi al dreptăţii, nu înseamnă identitate. Mulţi oameni de ştiinţă preferă să vorbească astăzi de specificităţile celor două sexe. Între bărbat şi femeie există diferenţe (specificităţi sau particularităţi) în plan biochimic, anatomic, psihologic, social dintre care unele se văd (cele din planul psihologic, emoţional şi comportamental), iar altele se resimt (cele din plan familial, social, politic, ş.a.). Cîmpul acestor diferenţe este vast, dar nu toate au acelaşi impact sau aceeaşi importanţă. În lumea vie, de-a lungul evoluţiei, diferenţele s-au născut o dată cu apariţia sexualităţii şi a polimorfismului genetic, ceea ce înseamna firesc că sîntem toţi asemănători şi cu toate acestea diferiţi. La specia umană, ceea ce ţine de educaţie, de cultură, de mediul social ne modelează ca indivizi, dar favorizează şi instalarea caracteristicilor psihosociale distincte ale bărbatului şi ale femeii.

Diferenţele dintre bărbat şi femei există indiscutabil, iar în familie ele sînt uşor observabile începînd de la rolurile şi sarcinile diferite ale celor doi soţi şi terminînd cu diviziunea specifică a resposabilităţilor. Dinamica, trăinicia şi unitatea unui cuplu este determinată de similaritatea unor trăsături de personalitate şi complementaritatea altor trăsături de personalitate. Dacă similarităţile se şterg, iar complementarităţile ajung contraste dinamica, trăinicia şi unitatea cuplului sînt periclitate.

Egalitatea dintre sexe înseamna aceleaşi şanse tuturor, aceleaşi drepuri şi obligaţii pentru bărbaţi şi pentru femei.

Anthony Gidden consideră că în societăţile moderne, violenţa masculină, în general, şi violenţa sexuală masculină, în special, provine, în mare măsură, din nesiguranţa şi din inadecvarea bărbatului la statutul de egal al femeii şi mai puţin din

necesitatea dominanţei patriarhale. Totuşi şi în trecut, cînd statutul privilegiat al bărbatului era asigurat prin dreptul de proprietate asupra femeii, femeile erau adesea supuse violenţei masculine, în special în spaţiul casnic. Astăzi, statisticile arată că bărbaţii, cu excepţia condiţiilor de război, sînt mai violenţi faţă de femei, decît unii cu alţii.

Desigur, violenţa, sexuala sau nu, nu se restrînge numai la activităţile bărbaţilor. Femeile pot fi şi ele violente fizic, verbal, emoţional sau sexual faţă de partenerul lor, în viata familială. Studiile americane efectuate asupra violenţei sexuale feminine descriu cazuri de viol lesbian, agresini fizice, atacuri cu arme de foc, cuţite şi alte obiecte cauzatoare de moarte partenerului de viaţă.

DREPTURI ŞI OBLIGAŢII FAŢĂ DE COPII

 

Pe data de 20 noiembrie 1989, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a adoptat Convenţia cu Privire la Drepturile Copilului. România a ratificat Convenţia în 1990, prin Legea nr. 18 (Pavel Abraham, Legislaţie în Asistenţa Socială, Vol I, Ed. Naţional, Bucureşti, 2000, pg. 56) 

Convenţia recunoaşte copilului o serie de drepturi:

–          dreptul inerent la viaţă

–          dreptul la identitate

–          dreptul de a-şi exprima liber opinia asupra oricărei probleme care-l priveşte

–          dreptul la libertate de gîndire

–          dreptul la libertate religioasă

–          dreptul la protecţia legii contra atacurilor la viaţa sa personală, la viaţa familiei sale, la siguranţa domiciliului sau a corespondenţei sale şi la protecţia legii contra atacurilor la onoarea şi reputaţia sa

–          dreptul la protecţie împotriva oricărei forme de violenţa, vătămare sau de atac fizic sau mintal, de abandon sau de neglijenţă, de rele tratamente sau de

              exploatare, de abuz sexual

–          dreptul de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate posibilă şi de a beneficia de servicii medicale, de tratament sau de recuperare

–          dreptul de a-şi cunoaşte părinţii şi de a fi crescut de aceştia

–          dreptul la protecţie împotriva oricărei forme de maltratare sau neglijare din partea părintilor, a tutorelui, a rudelor, a reprezentantului legal sau din partea oricărei persoane care intră în legatură cu copilul ş.a.

Nu de puţine ori, sînt încălcate drepturile copilului şi, de cele mai multe ori, cei care le încalcă nici măcar nu au habar că au făcut-o. Adesea, actele de agresivitate şi de violenţă săvîrşite împotriva copiilor intră în sfera normalului. Copiii au fost trataţi (unii copii încă mai sînt) ca şi cînd ar fi proprietatea părinţilor, ca şi cînd aceştia, părinţii, ar avea drept de viaţă şi de moarte asupra lor . Expresia eu te-am făcut, eu te omor este bine cunoscută şi încă foarte des utilizată. Problema maltratării copiilor este cu atît mai gravă, cu cît copilul este mai mic şi mai incapabil prin urmare să se apere. Dacă un adult asupra căruia se săvîrşesc acte agresive/ violente are, cel puţin în unele cazuri, posibilitatea de a riposta, copilul este neputincios din acest punct de vedere. Pînă la o anumită vîrstă, copilul nu este capabil nici să recunoască dacă este supus unoi violenţe din partea părinţilor sau a altor persoane. Mai apoi, cînd conştientizează ce i se întîmplă, copilul nu îndrăzneşte să spună ceva persoanelor abilitate să ia măsuri în acest sens, el trăind în fiecare moment o stare de frică şi de insecuritate întreţinută constant de agresor prin atacuri verbale şi emoţionale. Şi mai grav este că societatea, prin atitudinea sa indiferentă şi prin prejudecăţile pe care le are devine complicele agresorului. Astfel copilul este prins într-o capcană din care, din păcate, de cele mai multe ori, dacă reuseşte să scape o face foarte tîrziu, cînd răul a fost făcut, iar consecinţele sînt ireversibile.

Poate şi mai grave decît actele agresive şi violente asupra copiilor sînt abuzurile sexuale asupra copiilor, incestuoase sau nu, deoarece această experienţă este pentru copil respingătoare, neplăcută şi, mai ale ruşinoasă şi îl va marca pentru tot restul vieţii, existînd puţine şanse să se refacă psihic după o astfel de experienţă. “Incestul şi abuzul sexual asupra copiilor sînt fenomene descoperite abia în ultimii 10-20 ani. Desigur se ştia de multă vreme căau loc asemenea acte sexuale, dar majoritatea observatorilor sociali au presupus că tabuurile puternice care se menţineau împotriva acestui comportament făceau ca ele să aibă loc extrem de rar. Adevărul însă este altul. Abuzul sexual asupra copiilor s-a dovedit a fi îngrijorător de obişnuit şi există la toate nivelele ierarhiei sociale“(Stark E,Flitcraft A (1996) – Women at risk, New Delhi, London, Sage Publication, page.175) În multe cazuri de incest se recurge la forţă sau la ameninţarea cu forţa. Uneori copiii pot fi cooperanţi, fiind la rîndul lor fiinţe sexuale, adesea încearcă jocuri sexuale nevinovate, dar se pate că acest lucru se întîmplă destul de rar.

CONSUMUL DE ALCOOL ŞI DROGURI

 

Persoanele implicate frecvent în acte de violenţa domestică fie că sînt agresori, fie că sînt victime consumă adesea alcool şi/ sau droguri.

         Victimele abuzează de alcool şi/ sau droguri pentru a uita de relele tratamente la care sînt supuse şi pentru a evada din coşmarul pe care-l trăiesc. Din păcate metoda la care recurg nu este tocmai soluţia problemelor lor, ci dimpotrivă, alcoolul, drogurile nu fac altceva decît să agraveze situaţia. În combinaţie cu alcoolul/ stupefiantele, starea de anxietate creşte, iar victima pierde treptat tot controlul asupra vieţii sale.

         Pe de altă parte, agresorul consumă alcool şi/ sau droguri pentru a-şi crea o anumita stare euforică, o lume numai a lui în care el este deasupra tuturor, este apreciat şi respectat de toţi ceilalţi, este puternic, este capabil de orice, este stăpîn. Agresorul se consideră, de cele mai multe ori, o victimă. Din punctul lui de vedere, el este cel agresat şi singura lui alternativă este consumul de alcool şi droguri. Alţi

agresori se folosesc de consumul de alcool şi droguri pentru a-şi scuza comportamentele agresive şi violente. Din păcate, societatea acceptă astfel de scuze şi este mult mai indulgentă cu cei care suferă de pe urma consumului de alcool şi de droguri, afirmaţii precum nu stie ce face, este beat, cînd va fi treaz, va regreta sînt frecvent folosite în apărarea agresorului.

         Trebuie spus că nimic nu justifică actele de violenţă săvîrşite asupra semenilor, asupra partenerului şi, cu atăt mai puţin, asupra copiilor. Dacă într-adevar consumul de alcool şi droguri a dus la transformarea  individului, astfel încît acesta a ajuns un pericol pentru el însuşi şi pentru cei din jurul lui atunci soluţia este determinarea individului să renunţe la consumul de alcool şi droguri, să apeleze la servicii specializate pentru a se reabilita, şi nu tolerarea actelor agresive şi violente ale acestuia.

NIVELUL DE TRAI

 

         Nivelul de trai este un aspect important în lupta pentru combaterea agresivităţii şi a violenţei. Incapacitatea individului de a-şi satisface trebuinţele materiale determină frustrarea individului, frustrare care generează la rîndul ei, energie negativă în viaţa familială.

         Instituţiile statului şi nu numai ele trebuie să depună toate eforturile în direcţii, precum:

–          stabilizarea politicii economice şi  iniţierea unor programe care să vizeze scăderea ratei şomajului

–          promovarea unei politici de protecţie şi asistenţă socială a categoriilor defavorizate prin pensii şi ajutoare majorate, alocaţii diferenţiate, internări în instituţii specializate, dar şi prin consiliere economica, juridică, psihologică şi socială

–          orientării şi susţinerii tinerilor pentru a-şi elabora proiecte accesibile de reuşită în viaţă, cu scopuri clare şi bine motivate; educarea conduitei scopurilor şi a mobilizării individului pentru atingerea scopurilor trebuie cumulată cu educarea interesului şi a dragostei de muncă ş.a..

CULTURA ŞI MIJLOACELE DE INFORMARE ÎN MASĂ

 

         Dacă agresivitatea este înnăscută, violenţa este o conduită învăţată, iar cea mai sigură metodă de învăţare a violenţei este imitaţia. Copii sînt asaltaţi de la vîrste foarte fragede de mesaje agresive sau violente. Chiar dacă în familia de provenienţă nu au loc acte de agresiune, în societate, în şcoli şi grădiniţe, peste tot în jurul lor mesajele agresive şi violente abundă.  De aceea, trebuie pus accentul pe creşterea responsabilităţii celor care promoveaza informaţia prin orice mijloc astfel încît rolul lor să fie unul educativ şi nu distructiv, iar acţiunile lor să conducă la prevenirea şi la combaterea fenomenului violenţei, în general, şi a celei domestice, în special.

         Educaţia tuturor categoriilor de vîrstă trebuie să se facă în vederea evitării situaţiilor generatoare de agresivitate şi violenţă şi în vederea canalizării forţei şi energiei acestor situaţii spre activităţi culturale, sportive, spre îndeletniciri practice, astfel de activităţi fiind menite să consume energia negativă şi să genereze satisfacţii. În acest sens, instituţiile publice, de stat trebuie să colaboreze eficient cu cele non-guvernamentale în vederea promovării de programe educativ-culturale de organizare a timpului liber pentru copii şi tineri, în şcoală şi în afara şcolii, cum ar fi: cercuri instructiv-educative, cluburi, serbări, festivaluri, competiţii sportive, concursuri şcolare şi profesionale, ş.a.. Activităţile generatoare de satisfacţii distrag atenţia de la mirajul libertăţii stradale.

         Nu în ultimul rînd, populaţia trebuie să înveţe să-şi dezvolte spiritul critic faţă de înţelegerea corectă a diferitelor forme de manifestare a agresivităţii şi a violenţei şi faţă de senzaţionalul agresiv promovat de unele mijloace de informare în masă.

DETERMINĂRI CONFLICTUALE ŞI POTENŢIAL PATOGEN ÎN VIOLENŢA DOMESTICĂ

“Abordarea psihanalitică a cauzalităţii criminale atribuie delincventului o structură nevrotică manifestată prin conflicte intra şi interpersonale, cauzate de eşcul rezolvării conflictului oedipian în cadrul familiei.”(Butoi B. Tudorel-Severin, Psihanaliza crimei. Femeia asasin, Ed. Ştiinţă şi tehnică, Bucureşti, 1996, pg. 21)

Conflictul intrapsihic se desfăşoară între inconştient pe de o parte (condus de principiul plăcerii) şi conştiinţă pe de altă parte (condusă de principiul realităţii) adică între viaţa biologică, animală şi viaţa social-morală.

         Conflictele interpersonale, fie ele total accidentale şi întîmplătoare, pot declanşa acte antisociale şi violente, mai ales atunci cînd persoana trăieşte în plan personal intense conflicte intrapsihice.

Aceasta nu înseamnă că femeile nu pot comite acte agresive sau violente asupra partenerului lor sau asupra altor membrii familiali (părinţi, copii ş.a.).

“Nu o dată femeia dezvoltă posesivitatea pierderii obiectului (bărbatul) sub expresia patologicului. […] dezvoltarea delirului de gelozie, pornind de la această premisă a trăirii psihopatologice presupune existenţa unei anumite structuri de personalitate (de tip hipoparanoiac cu rigiditate, neîncredere, orgoliu, tendinţă de falsificare a judecăţilor sub influenţa convingerilor proprii)” (Butoi B. Tudorel-Severin, Psihanaliza crimei. Femeia asasin, Ed. Ştiinţă şi tehnică, Bucureşti, 1996, pg. 29)

Statisticile arată că totuşi violenţa domestică se manifestă cel mai frecvent de la bărbat către femeie. În Româania, numarul de femei victime ale violenţei domestice a crescut de 5 ori din 1996 pînă în 1998 şi de 7 ori pînă în 2002. În 1998 (Statistici furnizate de Centrul Pilot pentru Femeile Victime ale Violenţei Domestice Bucureşti):

–          13% dintre femeile victime ale violentei domestice au murit

–          74% dintre femeile victime ale violentei domestice au fost agresate de catre soti

–          4% de catre concubini

–          7% de catre fostii soti

–          15% de catre alte rude

Judecătorii estimează că în România, în 1997, 23% din cazurile de divort şi, în 2002, 60% dintre cazurile de divorţ din Bucureşti au avut la bază violenţa fizică.

In 1998, doar 8% dintre agresori în cadrul familiei au fost femei, în timp ce 92% au fost bărbaţi.

Pe plan mondial (Statistici furnizate de Fundaţia Şanse Egale pentru Femei http://www.sef.ro), violenţa domestică deţine 25% din totalul infracţiunilor violente şi doar 5% din atacurile violente asupra femeilor sînt raportate la Poliţie şi mai puţin de 1% sînt pedepsite. Violenţa domestică e mult mai des întalnită decît violenţa pe stradă sau la locul de munca şi statiscticile arată că:

–          peste 90% dintre agresori sînt bărbaţi

–          82% dintre abuzatori sînt cunoscuţi ai victimei

–          19% sînt rude

–          85% dintre violatori sînt bărbaţi, cunoscuţi ai victimelor

–          61% dintre violuri sînt comise în casa cuiva, de regula a victimei

–          78% din cazurile de viol sînt achitate

–          70% dintre femei au fost hărţuite sexual într-un anumit moment al vieţii lor

–          1 din 7 femei sînt violate de către soţii lor

–          1 din 11 femei au fost violate, iar 1/3 din acestea la prima lor întîlnire

–          1 din 2 fete vor fi victimele unei forme de abuz sexual înainte de a împlini vîrsta de 18 ani

–          în S.U.A., la fiecare 6 minute o femeie este agresată sexual

–          în Canada la fiecare 4 minute o femeie este agresată sexual

–          în Europa, prevalenţa violenţei domestice între celelalte forme de infracţiuni ale căror victime sînt femeile este de 14% (Moldova) şi de 58% (Turcia).

Un studiu întocmit de Banca Mondială arată ca 20% din totalul bolilor de care suferă femeile şi fetele cu vîrste cuprinse între 15 şi 44 de ani din multe tări ale lumii se datorează violenţei domestice.

Comportamentul infracţional comportă o dinamică secvenţională. Prima secvenţă “se caracterizează prin perceperea şi prelucrarea de către agentul infractor a informaţiilor declanşatoare de tendinţe şi motivaţii antisociale, pe care se fundamentează opţiunea pentru mobilul comportamentului ilicit, adică deliberarea.” (Butoi B. Tudorel-Severin, Interogatoriul. Psihologia confruntării în procesul judiciar, Ed. Pinguin Book, Bucureşti, 2004, pg. 158) A doua secvenţă, se desfăşoară între mometul luării deciziei şi momentul pregătirii şi desfăşurării faptei şi “se caracterizează printr-un intens consum lăuntric, problematica psihologică fiind axată pe coeficientul de risc, mai ales pe miza pusă în joc. Un rol deosebit în luarea deciziei infracţionale îl are funcţia de proiecţie-anticipare, care stimulează cîmpul reflecţiei asupra consecinţelor în raport cu reuşita sau nereuşita, sentimentul satisfacţiei coexistînd cu trăirea anxiozităţii, nesiguranţei şi îndoielii.” (Butoi B. Tudorel-Severin, Interogatoriul. Psihologia confruntării în procesul judiciar, Ed. Pinguin Book, Bucureşti, 2004, pg. 158) Secvenţa a treia, a tentativei şi consumării faptei trezeşte în individ emoţii deosebit de puternice. “Secvenţa a patra cuprinde procesele psihologice care se produc după desăvîrşirea infracţiunii, în intenţia sustragerii de la răspunderea penală.” (Butoi B. Tudorel-Severin, Interogatoriul. Psihologia confruntării în procesul judiciar, Ed. Pinguin Book, Bucureşti, 2004, pg. 159)

“[…] Franz Alexander încearcă o sistematizare a trăsăturilor fenomenului delincvenţei de sorginte nevrotică, fără a neglija o serie de elemente pregnant psihopatice după cum urmează:

–          Elementul iraţional, constînd în aceea că ulterior comiterii gestului criminal, caracteristic crimei pasionale, realizată sub imperiul unor impulsii, autorul realizează absurdul şi caracterul profund iraţional al faptei comise. Similar, în crimele comise cu premeditare – post actum – în majoritatea cazurilor, riscurile actului în sine cît şi gravitatea consecinţelor sociale depăşesc avantajele scontate de către autor

–          Elementul repetabilităţii stereotipe, rezultînd din aceea că aproape toate actele criminale au un simptom tipic nevrozelor obsesiv-compulsionale; ideea sau acţiunea obsedantă fixată permanent de către autor, similar gestului automat din cleptomanie. În acest fel poate fi explicată realitatea criminogenă oglindită de serial killers

–          Conflictul psihic, similar nevrozei, obsesiei terifiante, criminalul i se opune pînă în momentul finalizării crimei, cînd sucombă sub presiunea unei impulsii. În prelungirea acestei constatări exemplificatoare există şi nevoia de pedeapsă sau conştiinţa compulsivă a culpei

–          Disfuncţia de adaptare. Pus în faţa unor situaţii frustrante generatoare de traume psihice care pot conduce la reacţii antisociale, nevroticul reacţionează prin interiorizare acută care poate ajunge la suicid, în timp ce criminalul se decompensează printr-o reacţie exterioară inclusiv heteroagresivă.“(Anthony Giddens, Sociologie, Ed. Bic All, Bucureşti, 2001, pg. 52-53)

“Adler atrage atenţia şi asupra sorgintei gestului criminal ca urmare a dorinţei de epatare a mimismului sau adultului avid de a comite fapte ieşite din comun pentru a se remarca, a se impune sau a repara un prejudiciu lezat (spirit justiţiar). Este remarcată la această categorie de delincvenţi lipsa interesului social, singura frămîntare a criminalului fiind aceea de a nu fi prins şi demascat” (Anthony Giddens, Sociologie, Ed. Bic All, Bucureşti, 2001, pg. 53)

Pentru a putea înţelege fenomenul , violenţa domestică a fost definită în baza a trei criterii (Borkowski, Murcle şi Walker, 1983):

–          comportamentul în sine

–          consecinţele suferite de victime

–          reacţia specialiştilor implicaţi.

Tipuri de violenţă prezente în cadrul familiei:

–          violenţă fizică activă, prin care se provoacă celuilalt membru din familie o serie de vătămări

–          violenţă fizică pasivă, care impune victimei izolare, inclusiv refuzul de a-şi vizita copiii

–          violenţă psihologică activă, reprezentînd agresiuni verbale periodice şi susţinute la adresa victimei

–          violenţă psihologică pasivă, care constă în întreruperea sau insuficienţa relaţiilor sociale şi sexuale, oprirea accesului la bani sau la alte mijloace economice

–          violenţă sexuală, forţarea la activitatea sexuală nedorită, realizarea unor lucruri cu conotaţii sexuale, atingerea fizică a diferitelor părţi ale corpului.

CADRUL JURIDIC AL VIOLENŢEI INTRAFAMILIALE

 

         Într-un cadru familial deficitar şi nesecurizant, pe fondul sărăciei şi al consumului de băuturi alcoolice pot apărea comportamente agresive, care sunt tolerate de victimă, aceasta din urmă acceptînd violenţa ca mod de reglare a conflictelor interpersonale. Totuşi, nesurprinse în faza incipientă, comportamentele agresive pot evolua spre fapte grave, cu consecinţe nefaste, sancţionate de legea penală.

În România, accentul pe problema violenţei în familie s-a pus după anul 1990, în special datorită presiunilor create de procesul de integrare europeană.

Plasarea violenţei în familie pe agenda publică a avut ca rezultate importante achiziţii legislative cum are fi introducerea în Codul Penal a sancţiunilor mărite, prevăzute în special pentru agresiunile săvîrşite în cadrul familiei, precum şi adoptarea Legii 217/ 2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie.

         Cadrul juridic al violenţei în familie în ţara noastră implică analiza a două categorii de reglementări: (O. Brezeanu, în art. „Violenţa în familie”, publicată în Revista de criminologie, criminalistică şi penologie, nr. 2, Bucureşti, pg. 9) dispoziţiile din Codul Penal care incriminează actele săvârşite cu violenţă precum lovirea sau alte violenţe (art. 180 C.p.), vătămarea corporală (art.181 C.p.), vătămare corporală gravă (art.182 C.p.), lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art.183 C.p.) şi vătămările din culpă (art.184 C.p.); şi dispoziţiile care incriminează omorul calificat (art. 175 C.p. şi anume omorul săvîrşit asupra soţului sau asupre unei rude apropiate).

Legislaţia penală a suferit modificări şi completări pentru a corespunde cerinţelor actuale de politică penală. Legea nr.197/2000 a fost modificată astfel:

Art.75 (alin.1 lit.b) s-a modificat avînd următorul cuprins: „săvîrşirea infracţiunii prin acte de cruzime, prin violenţe asupra membrilor familiei ori prin metode sau mijloace care prezintă pericol public”;

Art.112 lit.g şi art. 118 privind măsurile de siguranţă: interdicţia persoanei condamnate de a reveni în locuinţă pe o perioadă determinată de timp (atunci cînd persoana este condamnată cel puţin un an pentru loviri sau alte acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice şi psihice asupra minorului);

Art.118 privind interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată;

Art.197 alin.2 lit.b una dintre formele agravante ale infracţiunii de viol este cea în care victima este membru al familiei;

Art.180 şi art. 181 referitor la lovire sau alte violenţe, respectiv la vătămare corporală;

Art.202 alin.2 cînd actele de corupţie sexuală se săvârşesc în cadrul familiei, sancţiunea penală este mai gravă.

Aceste dispoziţii din Codul penal nu fac distincţie între bărbaţii agresori şi femeile agresoare din cadrul familiei, ambelor categorii aplicîndu-li-se aceleaşi măsuri penale, fără discriminare.

Familia este primul intermediar în relaţiile sociale şi constituie matricea care imprimă cele mai importante trăsături caracteriale şi morale asupra minorului. În formarea şi socializarea minorului, familia este cadrul fundamental în care sunt satisfăcute nevoile sociale şi psihologice şi în care sunt parcurse etapele întregului său ciclu de creştere şi dezvoltare.

E. Erikson consideră că pentru formarea identităţii personale, un rol important îl are influenţa modelului cultural al societăţii, care se suprapune modelelor exercitate de către familie, realizîndu-se astfel o îmbinare între dezvoltarea biopsihologică, socială şi culturală. Modelul de funcţionare specific al unei familii se poate transmite mai multor generaţii. Transmiterea se poate face din două în două generaţii; ex: un tată violent poate avea copii non-violenţi, dar nepoţi violenţi. Există forme patologice ce au tendinţa de a se manifesta de-a lungul generaţiilor.

Conflictele intrafamiliale care ating o cotă ridicată de manifestare, devin un factor de producere şi răspîndire a agresivităţii, cu consecinţe nocive asupra dezvoltării psihice şi fizice a copilului. Atunci cînd copilul asistă la acte agresive, la violenţă fizică, la injurii, în structura sa afectivă se declanşează, indirect, un comportament agresiv, cu efecte fie în perioada adolescenţei, fie la vîrsta adultă. Cercetările arată că trauma copiilor care nu sînt victime directe ale violenţei este mai intensă, cu consecinţe mai profunde şi mai de durată decît a celor care sînt victime directe ale  abuzurilor şi neglijării din partea părinţilor (Catheline, Mercelli, 1999).

“Ideal ar fi ca, într-o societate liberă, echilibrată, armonioasă să nu existe nici un fel de pericol de victimzare, fiecare individ fiind deplin securizat că niciodată şi nicăieri nu-l pîndeşte vreo primejdie, indiferent de statutul său social, profesional, economic, pe linia vîrstei, sexului etc.” (N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie Judiciară, Ed. Şansa, Bucureşti, 1994, pg. 103)

Din păcate realitatea este cu totul alta…

VICTIMELE VIOLENŢEI FAMILIALE

 

Violenţa, în sens generic, semnifică utilizarea forţei şi a constrîngerii de către un individ, grup sau clasa socială, în scopul impunerii voinţei asupra altora.
Din punct de vedere juridic, violenţa înseamnă folosirea forţei fizice sau a altor mijloace persuasive pentru a aduce prejudicii unor bunuri sau o vătămare a integrităţii unei persoane. Violenţa este, de cele mai multe ori, un abuz de putere, fiind legată de o poziţie de putere şi de impunere a ei asupra celorlalţi. Această caracterizare defineşte situaţia bărbatului în raport cu cea a femeii, copilului sau vîrstnicului.       Violenţa intrafamilială este un produs al modului în care este distribuită structura de putere în familie şi a modului în care această structură este răspîndită în         societate.

Efectele violenţei domestice sînt atît pe termen scurt, dar şi pe termen lung. Rănile produse prin lovire, tăiere, zgîriere ş.a. pot duce, în unele cazuri la moartea victimei. În alte cazuri se pot duce la depresii, dereglarea ritmurilor fireşti ale organismului, folosirea alcoolului în mod exagerat sau a unor medicamente, toate acestea ducînd la tentative de sinucidere şi , în cazurile cele mai nefericite, la suicid reuşit. Copiii care sînt martori ai cazurilor de violenţă în familie vor suferi şi ei de depresii şi boli ale sistemului nervos şi este foarte posibil să dezvolte şi ei comportament violent. Există situaţii în care victimele suportă violentţle partenerului fără să ia nici un fel de măsură. Ele refuză să anunţe poliţia, să ia legatura cu asistenţii sociali sau să apeleze la instituţii speciale de îngrijire. Acest comportament este strict legat de dependenţa financiară.

Experţii sînt de acord că factorii economici şi culturali contribuie la perpetuarea agresiunilor asupra femeilor, pentru că femeile, ca grup, au o putere mai mică în societate devenind astfel posibil ca ele să fie principalele victime. Obiceiurile, tradiţiile şi legile care restricţionează rolul femeii, vor limita oportunităţile economice şi vor contribui la dependenţa femeii faţă de bărbat. Unii tineri – băieţi şi fete – sînt educaţi în mod greşit că o femeie are, singură, responsabilitatea de a se îngriji de familie fără să aibă posibilitatea de a încheia prin divorţ o relaţie care nu funcţionează. Femeile vor privi divorţul ca pe un eşesc total al vieţii lor, considerîndu-se singurele vinovate, iar bărbaţii care au fost astfel educaţi vor refuza să respecte o femeie necăsătorită sau divorţată.

 

Viorica

s-a uitat în oglindă şi şi-a mai analizat încă o dată ochiul umflat. Începuse să se învineţească şi să doară. O durea, de asemenea, şi spatele, acolo unde vîrful pantofului lui Nelu îi marcase acuzele şuierate printre dinţi… că e proastă şi puturoasă… că se îmbracă întocmai ca o curvă… că a găsit ieri mîncarea sleită cînd s-a întors de la firmă… Femeia a oftat şi şi-a amintit de broşura pe care o primise pe stradă, parcă era ceva cu violenţa în familie. A deschis-o şi primul ei gînd a fost că cei care au scris-o, o cunoşteau chiar pe ea, pe Viorica, atît de bine se regăsea în situaţia descrisă. În broşură se pomenea ceva de un centru pentru femei, unde ar putea fi ajutată. Un gînd i-a amintit reacţia bărbatului dacă ar afla că a plecat de acasă. Atît a fost nevoie, un gînd, o clipă şi a aruncat broşura care o cunoştea pe ea, pe Viorica atît de bine.

Să înveţi să spui NU, să ştii că nu meriţi să fii bătută, orice ai face…rămîne doar un vis frumos. Ruşinea sau teama de alte bătăi le îndeamnă pe multe femei să suporte, în continuare, pumnii grei ai soţului şi să-şi fardeze apoi în fiecare dimineaţă ochii învineţiţi. Traumatizată de ideea alungării în stradă, cu copiii după ea, îngrozită de perspectivele sumbre ale unei vieţi fără un sprijin financiar, fără a avea credinţa că poate să-şi decidă soarta, femeia ajunge să se resemneze şi să se complacă în starea conflictuală de care se simte vinovată. Oricum, răzvrătirea ei nu ar avea sorţi de izbândă. Dacă în miez de noapte, sătulă de accesele de nebunie ale partenerului de viaţă, s-ar trezi în plină stradă, nu ar şti încotro s-o apuce. După 15 ani de democraţie, în România, sistemul de asistenţă socială rămâne o utopie.

         Femeia, victimă a violenţei domestice. Femeia ocupă un loc special în cadrul violenţei domestice datorită inferiorităţii sale fizice faţă de bărbat. Mai mult decît atît, ea suportă, fără îndoială, şi tendinţa inconştientă a bărbatului de posesiune exclusivă şi totală a femeii, asupra căreia el îşi poate manifesta o sumedenie de drepturi şi interdicţii, nu de puţine ori umilitoare. Această concepţie vine din istoria relaţiilor din cadrul cuplului existent în societăţile primitive, în antichitate şi chiar în istoria modernă. Literatura, în special cea a Helladei, portretizează cu strălucire cele două ipostaze ale femeii: zeitate adorată fără rezerve, pe de o parte şi obiect de vînzare, plăceri şi umilire, pe de altă parte.

         Bărbatul agresat. Emanciparea femeii, în societatea contemporană, a acţionat, în special, asupra statutului social şi a neglijat climatul afectiv şi moral al cuplului, iar prin aceasta a perturbat şi mai mult atmosfera familială. Fenomenul a început să se manifeste prin cîteva simptome în relaţiile conjugale:

–          creşterea agresivităţii femeii

–          comportament competitiv şi uneori opozant în raport cu bărbatul

–          atacul – verbal sau fizic – împotriva bărbatului

–          degradarea sau negarea rolului în cuplu.

Studiile similare au arătat că femeile sînt mai agresive verbal faţă de partenerii lor, decît sînt bărbaţii faţă de partenerele lor.

Copilul, victimă a comportamentului parental violent. Unul dintre scopurile fundamentale, naturale şi socio-morale ale familiei este acela de a garanta integritatea dezvoltării fiinţei biologice şi a personalităţii copilului. Influenţa familiei asupra copilului este totală. Relaţia afectivă de iubire între parteneri constituie un liant benefic pentru copil. Dar destinul structurii familiale nu este să realizeze mediul cel mai prielnic numai pentru dragostea spirituală şi cea carnală, ci să se formeze ca un univers creator pentru fructul acestor legături.

În procesul timpuriu de socializare, familia modelează şi programează atît comportamentul copilului, cît şi identitatea acestuia. Identitatea unui individ are două elemente: sentimentul apartenenţei şi sentimentul de a fi separat. Sentimentul de apartenenţă se formează prin acomodarea copilului la grupul familial. Sentimentul de separare şi individuaţie apare prin participarea în diferite subsisteme familiale, în diferite contexte familiale şi în grupuri extra-familiale.

Copilul şi familia cresc împreună. Acomodarea familiei la nevoile copilului delimitează zone de autonomie pe care copilul le percepe  ca experienţe de separare.

Grupul fratern este primul laborator social în care copiii pot trăi relaţiile cu egalii. Fraţii învaţă împreună cum să coopereze, cum să negocieze, cum să se ajute între ei, cum să-şi facă prieteni şi aliaţi şi cum să primească recunoaştere.

Cînd copilul ia contact cu grupul de aceeaşi vîrstă extra-familial, de regulă la debutul şcolar, el încearcă să opereze pe baza regulilor învăţate în grupul fratern. Cînd învaţă moduri alternative de relaţionare, copilul încearcă să le introducă şi să le experimenteze şi în familie. Dacă graniţele dintre familie şi mediul extra-familial sînt rigide, copilul va avea dificultăţi de integrare în colectivul clasei.

Copiii singuri la părinţi dezvoltă o capacitate mai mare de acomodare la lumea adultă însă, în acelaşi timp, manifestă dificultate în dezvoltarea autonomiei şi a capacităţii de a coopera, de a intra în competiţie cu alţii şi de a împărţi.

Cel mai bun lucru pe care un terapeut ar trebui să-l facă, indiferent de orienterea sa teoretică, este să implice familia copilului în tratament. De foarte multe ori se întîmplă ca o tulburare psihică la copil să fie generată de o structurare patologică a relaţiilor în familie.

Salvador Minuchin (1991) consideră că problemele psihologice în cadrul unei familii se pot datora structurării deficitare a raporturilor între membrii acesteia. Între membrii familiei există o ierarhie a puterii, în care părinţii şi copiii trebuie să aibă nivele diferite de autoritate. De asemenea, cei doi părinţi trebuie să funcţioneze complementar, ca o echipă, completîndu-se reciproc. Cînd aceste lucruri nu se întîmplă şi cînd raporturile în familie se inversează, apar structurări patologice ale relaţiilor familiare, care pot duce la tulburări psihice ale copilului cu structura emoţională cea mai fragilă.

Una dintre problemele care necesită în majoritatea situaţiilor psihoterapie de familie este reprezentată de problemele disciplinare ale copilului. Copilul cu devieri comportamentale nu va ajunge la o remisie semnificativă a simptomelor dacă întreaga familie nu se implică în terapie.

În urma unei foarte recente cercetări, H. Omer (2001) a ajuns la concluzia că există două mecanisme distincte prin care conflictul dintre părinţi şi copilul lor cu devieri comportamentale este accentuat:

a) părinţii cedează la cerinţele copilului – în acest caz cerinţele acestuia vor continua să crească;

b) părinţii răspund cu ostilitate – în acest caz şi copilul va răspunde la rîndul său tot ostil, creîndu-se astfel un cerc vicios.

         Efectele acestor modalităţi greşite de interacţiune şi de comunicare intra-familială sînt următoarele (Omer, 2001):

  1. copilul devine din ce în ce mai sigur de puterea pe care o deţine în cadrul sistemului familial şi va fi orientat în a câştiga cît mai multă putere, în timp ce părintele devine din ce în ce mai lipsit de speranţă;
  2. intervine o obişnuinţă din partea părintelui care, cu timpul, învaţă să perceapă din ce în ce mai puţin problemele disciplinare ale copilului;
  3. relaţia părinte-copil se degradează pînă la punctul în care tot ce rămăne din această relaţie este conflictul;
  4. părintele nu va coopera în programul terapeutic de teamă ca acest conflict să nu se agraveze;
  5. creşterea acestui conflict îl poate împinge pe copil la acte periculoase (în încercarea sa disperată de a-şi valida ameninţările).

  Pînă în prezent, programele psihoterapeutice care s-au desfăşurat se centrau fie pe tendinţa părinţilor de a ceda cu uşurinţă la cerinţele copilului, fie pe ostilitatea manifestă dintre părinţi şi copiii lor cu probleme disciplinare.

Am insistat ceva mai mult pe problematica copilului maltratat deoarece perturbarea prin conflicte majore a climatului familial transformă copilul în victimă şi îi zdruncină atît echilibrul neuropsihic, cît şi bazele psihomorale  ale personalităţii. Viaţa a arătat atît de clar şi de des că cea mai mare încărcătură agresivă în societate îşi are originea în victimizarea copiilor în cadrul familiei. Copiii devin în primul rînd nişte acumulatoare suprasaturate de traumatisme neuro-psiho-afective care vor pune în circulaţie, în adolescenţă şi la vîrsta matură, o mare cantitate de elemente inflamatoare agresive.

Considerată spaţiul celor mai profunde relaţii afective, refugiu din calea adversităţilor, familia este şi cel mai activ centru de agresivitate, poate şi pentru că în familie fiecare îşi poate dezveli adevărata faţă a personalităţii sale. Se pare că aici agresivitatea este extrem de puternică, mai puternică decît în oricare altă comunitate. Dar spre deosebire de alte situaţii, violenţa intrafamilială constituie un secret foarte bine păzit şi de cele mai multe ori mistificat din cauza solidarităţii în păstrarea unei imagini sacrosante a instituţiei. Numai cazurile foarte grave de violenţă cad sub incidenţa cunoaşterii şi sancţionării de către legea penală şi morală.

În istoria evoluţiei grupului familial, au existat – şi mai există încă – comunităţi în care bărbatul, pater familias, avea dreptul de viaţă şi de moarte asupra membrilor familiei. Sacrificarea unui membru familial din raţiuni rituale sau de interes colectiv era un fapt comun. Invocînd inconştientul ancestral şi colectiv, putem descoperi sensul profund al agresivităţii latente în personalitatea membrilor componenţi ai familiei.

În societatea modernă, motivaţia religioasă sau interesele sociale specifice au fost înlocuite, în cele mai multe cazuri cu conflicte afective şi, mai ales, cu interesele economice. Familia cunoaşte o transformare extrem de rapidă dînd naştere uneori la mutaţii:

–          proliferarea coabitării juvenile

–          vîrsta ridicată la căsători

–          apariţia tîrzie a primului copil

–          creşterea numărului de divorţuri

–          monparentalitatea ş.a.

Din nefericire, toate aceste schimbări şi multe altele au un potenţial ridicat de a genera conflicte cu descărcări agresive şi violente.

METODOLOGIA CERCETĂRII

 

PREZENTAREA INSTRUMENTULUI – CHESTIONAR “VIOLENTA IN FAMILIE”

         Chestionarul cuprinde 18 itemi, fiecare item, cu exceptia ultimului, are drept variante de raspuns doua afirmatii dintre care se va alege una singura care va reprezenta sau se va apropia cit mai mult de convingerile dumneavoastra. Ultimul item este format dintr-o singura afirmatie si 4(patru) variante de raspuns dintre care de asemenea se va alege una singura.

         La sfirsitul chestionarului va rugam sa ne spuneti virsta si sexul dumneavoastra. Mentionam ca va vom asigura confidentialitatea deplina a raspunsurilor dumneavoastra si ca rezultatele acestui studiu vor fi facute publice ulterior prelucrarii lor statistice.

1. a. In cazul unui conflict propun solutii de compromis.

b. Merg pe principiul: ori e ca mine, ori nu e.

2. a.   Educatia copiilor trebuie sa se bazeze pe o disciplina severa.

b. Comunicarea si libertatea de optiune a copilului reprezinta valorile centrale ale unei bune educatii.

3. a.   Femeile si barbatii trebuie sa aiba aceleasi drepturi si obligatii.

b. Exista diferente intre barbati si femei ce nu fac posibila egalitatea dintre ei.

4. a.   Atacul verbal este un mijloc de a te impune in familie si in societate.

b. Violenta incepe cu o simpla agresiune verbala.

5.   a. Copilul are dreptul la libertate de gindire, de constiinta si religioasa.

b. Copilul are obligatia sa-si asculte parintii in orice conditii.

5. a.   Ma intristeaza sa aud ca o femeie este agresata de sotul ei.

b. Nu cred ca un barbat isi bate sotia fara motiv.

7.   a. Parintii trebuie sa inspire incredere si nu frica.

b. Copii trebuie sa stie de frica parintilor.

8. a.   Actele de violenta ale persoanelor aflate in stare de ebrietate sint scuzabile.

b.      Nimic nu poate justifica si scuza un act de violenta.

9. a.   Femeia trebuie sa se supuna barbatului – este o idee preconceputa.

b.      Femeia trebuie sa se supuna barbatului – este solutia unei casnicii fericice.

10. a. Bataia este rupta din rai.

b. Violenta asupra copiilor sau asupra altor membri ai familiei trebuie aspru pedepsita.

11. a. Intimidarea emotionala a partenerului genereaza conflicte.

b.      Un mijloc de a-ti face dreptate este intimidarea emotionala a partenerului.

12. a. Mediul familial violent este totusi de preferat caselor de copii.

b.      Copilul are dreptul sa fie aparat de violenta parintilor.

13. a. Intotdeauna exista o cale de comunicare.

b. Sint unele persoane care, pur si simplu, nu inteleg de vorba buna.

14. a. Femeile sint privilegiate in societate.

b. Societatea trebuie sa faca mai mult pentru protectia femeilor.

15. a. O palma data unui copil este un abuz.

      b. Educatia nu se poate face fara pedepse corporale.

16. a. Agresiunea este rezultatul frustrarilor unui individ.

b. Agresiunea este conditia supravietuirii individului.

17. a. Copil fiind am primit pedepse corporale de la parintii mei.

b.      Am primit o educatie mai degraba libera.

18. Am folosit pedeapsa corporala in familia mea:

i. niciodata

ii. o data

iii. de citeva ori, copiilor

iv. frecvent.

VIRSTA     SEXUL

REZULTATE STUDIULUI

Acest studiu investigheaza, fårå pretentii de reprezentare statistica, prezenta sau absenta fenomenului in cazul a 33 de persoane, 19 femei cu virste cuprinse intre 28 si 52 ani si 14 barbati cu virste cuprinse intre 20 si 55 ani.

Din rezultatele obtinute prin aplicarea chestionarului a reiesit ca violenta in familie se manifesta in cazul celor intervievati. De asemenea, rezultatele au confirmat faptul ca barbatii sint mai violenti decit femeile. Insa, in ceea ce priveste agresiunea fata de copii, ambele sexe au obtinut scorururi ridicate, echivalente unui comportament agresiv si chiar violent fata de copii.

Astfel, 8 din 19 femei si 11 din 14 barbati au folosit pedepse corporale asupra copiilor lor, de citeva ori sau chiar frecvent, 6 femei au afirmat ca o singura data au facut acest lucru si numai 5 femei si 3 barbati au afirmat ca nu au folosit-o.

Alte aspecte ale violentei fata de copii prezente in chestionar au aratat toleranta subiectilor fata de eventualele abuzuri si acte violente semnalate in jurul lor. Mai exact, chiar si cei care au afirmat ca nu folosesc pedepse corporale in familia lor si ca sint pentru pedepsirea aspra a actelor de violenta si a abuzurilor asupra copiilor au ales ca varianta de raspuns, valida afirmatia: «mediul familial violent este totusi de preferat caselor de copii» si mai putini au fost cei care au considerat ca «copilul are dreptul sa fie aparat de violenta parintilor».

De asemenea, cei intervievati au demonstrat ca nu stiu exact care sint drepturile copilului si ca exista diferente in definirea conceptului de violenta si abuz asupra copilului. Astfel unii subiecti au declarat ca copilul are dreptul la libertate de gindire, de constiinta si religioasa, dar, pe de alta parte, trebuie sa stie de frica parintilor. Altii au raspuns ca parintii trebuie sa inspire incredere si nu frica, dar ca educatia nu se poate face fara pedepse corporale. Aceste afirmatii contradictorii demonsteaza ca populatia percepe diferit conceptul de maltratre, iar limitele intre care se incadreaza difera de la individ la individ.

Violenta fata de partener. Privind violenta fata de partener, rezultatele nu mai sint atit de elocvente si, de asemenea, demonstreaza o perceptie diferita a conceptelor de agresiune si violenta.

Astfel, doar 4 din cei chestionati (barbati) considera ca barbatii si femeile nu sint egali in drepturi si obligatii, doar 3 (barbati) considera ca un barbat nu isi bate sotia fara motiv si ca femeia trebuie sa se supuna barbatului.

Un aspect demn de luat in seama este relevat de primul si al patrulea item. La primul item, 28 din cei chestionati (18 femei si 10 barbati) au raspuns ca, in cazul unui conflict, propun solutii de compromis. Insa, la itemul al patrulea, 20 de subiecti (10 femei si 10 barbati) au afirmat ca atacul verbal este un mijloc de a te impune in familie si in societate. Consider ca aceasta se datoreaza unei false perceptii a propriei persoane. Un individ este ceea ce este, ceea ce crede el ca este si ceea ce cred altii ca este el. S-ar putea ca doar sa credem despre noi ca sintem toleranti, cumpatati, ca sintem dispusi sa dam ceva pentru a primi ceva, ca sintem gata sa ne modelam astfel incit sa traim in armonie cu ceilalti, dar realitatea sa fie un pic alta. Pascal Bruckner vorbea in lucrarea sa «Tentatia Inocentei» despre infantilism si victimizare, infantilismul fiind prelungirea lipsei de griji si a iresponsabilitatii in viata adulta, iar victimizarea este caracteristica martirului autoproclamat, reprezentind incapacitatea de a face rau.

In doze si in intensitati diferite, agresivitatea se afla in noi, in toti, in forma latenta sau manifesta, exprimata direct sau mascat prin refuz si necooperare, iar agresivitatii i se raspunde cu agresivitate, indiferent sub ce forme. Pornind de la o simpla simpla agresiune verbala se poate ajunge la acte de violenta, violenta fiind o forma particulara a agresivitatii.

In incheiere, il voi cita pe Anthony Giddens care, in lucrarea sa «Sociologia» afirma urmatoarele: «In fapt, casa este locul cel mai periculos din societatea moderna. In termeni statistici, o persoana de orice virsta sau sex poate fi mult mai usor supusa unei agresiuni fizice in propria casa decit noaptea pe strada. Una din patru crime in Marea Britanie este comisa de un membru de familie asupra altui membru.»

CONCLUZII

 

         Spre deosebire de alte subiecte, violenţa în familie, cel puţin în România, este unul mai puţin studiat. Acest fapt se datorează în mare măsură prejudecăţii conform căreia violenţa în familie nu există.

         Societatea este obişnuită să ţină sub tăcere cazurile de violenţă domestică. Agresorul este adesea înţeles şi chiar compătimit. Actele sale sînt justificate şi scuzate prin afirmaţii dintre cele mai penibile (este beat, este stresat, are dreptul, munceşte mult, de dimineaţa pînă seara, este bărbat, este mama lui, o caută cu lumînarea ş.a.). Pe de altă parte victima este văzută de societate mai degrabă drept o cauză a agresiunii şi nu efectul acesteia. De asemenea, victima, de foarte multe ori, este ţinta jignirilor şi a ironiilor celor din jur, vecinii rîd, fac glume şi încearcă să descopere motivele pentru care a fost agresată.

Adevărul este că nu există nici o scuză pentru violenţă fie că este verbală, fizică, emoţională sau sexuală. Întemeierea unei familii nu este echivalent cu deţinerea unei familii. În familie toţi – soţ, soţie, copil şi alte rude în cazul familiilor extinse – au aceleaşi drepturi: dreptul la viaţă, dreptul la un trai decent, dreptul la opţiune, dreptul la apărare pentru a aminti doar drepturile fundamentale.

 

BIBLIOGRAFIE

        

Dr. Pavel Abraham, Legislaţie în Asistenţa Socială, vol. I, Ed. Naţional, Bucureşti, 2000

Butoi B. Tudorel-Severin, Interogatoriul. Psihologia confruntării în procesul judiciar, Ed. Pinguin Book, Bucureşti, 2004

Butoi B. Tudorel-Severin, Psihanaliza crimei. Femeia asasin, Ed. Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 1996

Butoi B. Tudorel-Severin, Victimologie, Ed. Pinguin Book, Bucureşti, 2003

Dr. Mihail Cociu, Comportamentul agresiv. O abordare etologică, Revista Psihologia, vol.42, an VIII, nr.2 (1998) şi vol. 43, an VIII, nr.3 (1998)

Helena Cornelius, Shoshana  Faire, Cum să rezolvăm conflictele, Revista Psihologia, vol.28, an V, nr.6 (1995)

Prof. Univ. Dr. Gilles Ferreol, Copiii maltrataţi, Revista Psihologia, vol.26, an V, nr.4 (1995)

Anthony Giddens, Sociologie, Ed. Bic All, Bucuresti, 2001

Anthony Giddens, Transformarea intimităţii, Ed. Antet, Bucuresti, 2000

Conf. Dr. Elena Macavei, Agresivitatea si violenta moduri primare si primitive de exprimare si comunicare, Revista Psihologia, vol.63, an IX, nr.5 (2001)

Nicolae Mitrofan, Voicu Ydrenghea, Tudorel Butoi, Psihologie Judiciară, Ed. Şansa, Bucureşti, 1994

Nicoleta  Turliuc, EU + TU = NOI, Revista Psihologia, vol.12, an III, nr.2 (1993)

Legg igjen en kommentar

Fyll inn i feltene under, eller klikk på et ikon for å logge inn:

WordPress.com-logo

Du kommenterer med bruk av din WordPress.com konto. Logg ut /  Endre )

Twitter-bilde

Du kommenterer med bruk av din Twitter konto. Logg ut /  Endre )

Facebookbilde

Du kommenterer med bruk av din Facebook konto. Logg ut /  Endre )

Kobler til %s

%d bloggere liker dette: