adrianadicu

Figuri ale Bibliei şi Apocrife. Sensuri Psihologice, 2oo6

In Figuri ale Bibliei şi Apocrife. Sensuri Psihologice, 2oo6 on desember 24, 2010 at 10:42 am

 

Îndrăzneşte să fii înţelept. Este nevoie de energia sufletului pentru a combate obstacolele ridicate în faţa cunoaşterii de  inerţia naturii ca şi de laşitatea inimii. – F. Schiller, Despre Educaţia Estetică a Omului

ABSTRACT

Experienţa, istoria şi etnografia dovedesc că în faţa spiritului şi sufletului omenesc lumea se prezintă în diverse moduri, dar niciodată nu rămîne indiferentă.

Ceea ce este reprezentativ pentru gîndirea analitică este pretenţia de a putea experimenta prezenţa lui Dumnezeu. Sufletul, natură sau nu, trebuie să conţină în el posibilitatea de a stabili o relaţie, o corespon­denţă cu esenţa divină, pentru a putea permite stabilirea legăturii între ele. Această corespondenţă este arhetipul imaginii divine, Imago Dei.

Apropierea spiritului provoacă o senzaţie cutremurătoare o dată cu conştientizarea miracolului. Cu cît raza conştiinţei va fi mai mare cu atît mai uşor îi va fi omului să înţeleagă sfinţenia şi să recunoască adevărul de mai încolo adică din acel orizont unde ochiul, ca organ, îşi pierde capacitatea de a percepe şi doar ochiul minţii poate vedea, poate descifra mesajul.

Obiectul acestei lucrări este de a observa manifestarea funcţiei transcendentale şi de a surprinde trăirea subiectivă a sacrului la nivelul omului obişnuit.

INTRODUCERE

Cunoaşterea, ştiinţa s-a orientat în special înspre lumea exterioară. Ceea ce se întîmplă în particular în viaţa omului a fost pus pe seama puterilor supranaturale. În primul rînd omul trebuia să supravieţuiască şi această necesitate cerea cucerirea lumii dinafară. Era absolut necesar să se hrănească, să se apere de frig, să se lupte cu animalele şi cu ceilalţi oameni. Au fost lungi răstimpuri în care părinţii noştri nu au avut nici răgazul, nici nevoia de a se studia pe ei înşişi. Şi-au întrebuinţat inteligenţa la fabricarea armelor şi a uneltelor, la descoperirea focului, la domesticirea animalelor, la inventarea roţii, la cultivarea cerealelor, la contemplarea soarelui şi lunii, la studierea anotimpurilor şi mareelor. Cu toate acestea misterul existenţei, suferinţa morală, viaţa spirituală şi filozofia au fascinat omenirea încă de la început. Omul a căutat întotdeauna în cosmos, formele geometrice existente în conştiinţa lui. Exactitatea de proporţii a monumentelor este expresia caracterului fundamental al spiritului nostru. Omul caută instinctiv în univers claritatea şi exactitatea gîndirii. Mediul intelectual şi moral a fost supus şi el ştiinţei. Lumea în care trăieşte spiritul omului de astăzi nu e cîtuşi de puţin la fel cu cea a strămoşilor lui. În faţa triumfului inteligenţei, care generează bogăţie şi confort, valorile morale au scăzut, raţiunea a spulberat credinţele religioase.

O mai bună cunoaştere de noi înşine presupune alegerea din multitudinea informaţiilor a celor pozitive pentru a descrie complet şi corect întreaga paletă a activităţilor umane, întărirea acestor date cu observaţii şi experienţe concrete şi reconstruirea mediului social astfel încît să ne fie prielnic. Scopul acestei cunoaşteri nu este aşadar simpla curiozitate şi de aceea nu ajunge să îngrămădim informaţiile ca într-un sac. Un dicţionar nu procură stăpînului cultură literară sau filozofică aşa cum o fotografie nu redă caracterul unui om. Caracterul, omul şi l-a exprimat obiectiv din cele mai vechi timpuri prin uneltele şi arme, în picturi şi statui, în temple şi teatre. Aceste activităţi fundamentale se întipăresc în conştiinţa şi memoria omului lăsînd în urma lor descrierea simţului estetic şi religios, moral şi ştiinţific.

Asemeni unui rîu conştiinţa este în acelaşi timp schimbare şi permanenţă. Conceptul de conştiinţă este echivalent cu analiza pe care o facem asupra a ceea ce se petrece în noi, la nivel fiziologic şi spiritual, dar fără a face diferenţa dintre acestea. Oamenii vorbesc despre suflet şi corp ca despre două entităţi diferite precum apusul şi răsăritul soarelui. Dar aşa cum nici Soarele nu se mişcă pe albastrul cerului, nici omul nu se divide în două părţi distincte. Psihicul este metaforic muntele din care izvoreşte rîul, conştiinţa şi care asemeni realităţii geografice are numeroase resurse ce pot fi exploatate de om.

În procesul de cunoaştere, omul real, contemporan, corp şi spirit, va călători pe diverse poteci pentru a redescoperi psihicul său încărcat de resurse, putînd astfel să reconstruiască un mediu social mai prielnic pentru el şi pentru ceilalţi, pentru umanitate.

FUNCŢIA RELIGIOASĂ A PSIHICULUI

Crede ut intelligas! (Crede ca să înţelegi!) – Augustinus Aurelius, Sermones

Experienţa, istoria şi etnografia dovedesc că în faţa spiritului şi sufletului omenesc lumea se prezintă în diverse moduri, dar niciodată nu rămîne indiferentă. Dintre diferitele concepţii şi curente de gîndire se impun gîndirea obiectivă, raţională şi cea magică. Acestea captează interesul în mod deosebit deoarece nu lipsesc nicăieri şi niciodată total oricît de diferită ar fi măsura importanţei lor.

Gîndirea raţională are ca obiect central realitatea naturală şi aspiră spre măsurarea acestei realităţi în întreaga sa amploare şi profunzime şi spre veneraţia formelor şi valorilor acestei realităţi.

Gîndirea magică are ca element central dinamismul, forţa şi acţiunea sînt fundamentul pe care se bazează, de la care porneşte pentru a căuta şi venera extraordinarul. Interesul pentru miraculos apare de timpuriu la popoarele primitive şi îşi are originea într-o stare specială a sufletului omenesc care devine conştient de forţa supranaturală ce poate avea efecte nelimitate. Experienţa firească a periodicităţii şi a normalului nu lipseşte nici în gîndirea magică, dar trăirea acestei experienţe este uneori întreruptă brusc de intervenţia elementelor neobişnuite şi atunci emoţiile, groaza, bucuria ne invadează viaţa. Cea mai mare amploare a fenomenului numit gîndire magică a fost cunoscută în cultura spirituală a vechii Indii, unde adevărul adevărului (Brahman) a fost identificat cu forţa sufletească din interiorul omului (Atman). Minunea, în sensul cel mai strict al cuvîntului, adică încălcarea legii naturale, misterul atotputernicului a jucat un rol important în toate manifestările religioase de-a lungul timpului. Credinţa că marile idei ale lumii au luat naştere doar din nevoile celor mulţi şi au fost puse în expresie de lumina gîndirii celor puţini este o încercare de a desacraliza forţa magică a supranaturalului, a spiritualului şi de a instaura dictatura gîndirii raţionale.

Religia, din perspectiva psihologiei analitice, este o dimensiune naturală şi legitimă a activităţii psihice şi nu un conglomerat de refulări, de sentimente de vinovăţie şi de obsesii ritualizate.

Religia îmi pare a fi o atitudine particulară a spiritului uman, pe care am putea-o defini, în acord cu accepţia primitivă a termenului „religio”, ca observare atentă şi considerare minuţioasă a anumitor factori dinamici, percepuţi ca „puteri”: spirite, demoni, zei, legi, idei, idealuri sau atîtea alte nume pe care omul le-a dat factorilor pe care i-a experimentat în universul lui şi i-a socotit destul de puternici, primejdioşi sau altruişti ca să le acorde o consideraţie atentă, sau destul de mari, frumoşi şi plini de sens, ca să îi adore cu evlavie şi să îi iubească. (C.G. Jung, Imaginea Omului şi Imaginea lui Dumnezeu, Ed. Teora, Bucureşti,  1997, pg.14)

Funcţia religioasă a psihicului se exprimă prin vise, viziuni, produsele imaginaţiei creatoare, dureri sufleteşti, fantazări sau reflecţii de tip transpersonal sau arhetipal cu privire la viaţa personală. Interferenţa nivelurilor personal şi transpersonal ale psihicului ce se realizează pe parcursul experienţei religioase arată că trăirea numinosului este o funcţie intrinsecă a psihicului, iar conţinutul ei poate fi independent de condiţionarea socială şi culturală a individului. Scopul principal al psihoterapiei analitice, după cum îl desemna însuşi Jung, este abordarea numinosului. Numinosul pune sufletul într-o stare afectivă particulară provocînd un fel de groază sau smerenie sacră în faţa lui Dumnezeu cum apare în Vechiul Testament:

Iată, Eu trimit un Înger înaintea ta, ca să te ocrotească pe drum.

Fii cu ochii în patru înaintea Lui, şi ascultă glasul lui; să nu te împotriveşti Lui, pentru că nu vă va ierta păcatele, căci Numele Meu este în El.

Voi trimite groaza Mea înaintea ta. ( Biblia. Vechiul testament. Exodul, 23.20-21, 27, Ed. Societatea Biblică, Bucureşti, 1988, pg. 85)

Numinosul îşi anunţă prezenţa prin intensitatea afectului ce însoţeşte trăirea directă a spiritului sau a arhetipului. Atunci cînd spiritul, arhetipul se întrupează capătă o calitate semnificativă în plan personal pe care o numim suflet. Sufletul este deci legătura cu spiritul, iar trăirea numinoasă rezultă din interacţiunea sufletului cu spiritul. O dată acceptată de conştiinţă, această trăire permite personalului să asimileze o parte din Sine îmbogăţind astfel viaţa omului cu elemente doar intuite pînă atunci de un Eu încă bine apărat de dorinţa, voinţa, raţionamentul şi preferinţa lui cotidiană. De aceea, vulnerabilitatea omului, punctele slabe ale personalităţii sale pot reprezenta începutul dezvoltării sale spirituale, exprimarea autentică a axei Eu – Sine.

Conştiinţa trebuie să fi fost la începuturile sale un lucru foarte precar. În comunităţi relativ primitive se mai poate observa şi astăzi cît de uşor se poate pierde conştiinţa. […] Aceasta se întîmplă cînd o parte a sufletului redevine inconştientă. […] Chiar şi propriile noastre forme de politeţe mai prezintă încă o consideraţie aproape „religioasă” în raport cu posibilele pericole psihice. Cînd ne dorim unii  altora, într-un chip magic „bună ziua”, influenţăm destinul într-un mod favorabil. Este proastă creştere să ţii mîna stîngă în buzunar sau la spate. Dacă vrei să fii deosebit de prevenitor, îl saluţi pe celălalt cu ambele mîini. În faţa persoanelor de vază ne înclinăm capul descoperit, adică le oferim capul neprotejat, pentru ca să ni-i facem favorabili pe cei puternici, care ar putea să cadă pradă unui acces de demenţă furioasă. ( C.G. Jung, Imaginea Omului şi Imaginea lui Dumnezeu, Ed. Teora, Bucureşti,  1997, pg.24)

Conştiinţa mult prea clară şi rigidă a omului modern nu este efectul unei realităţi concrete, ci se datorează pierderii unităţii dintre Eu şi Sine. Nu există Eu ca entitate separată, distinctă de totalitatea conştiinţei. Separarea Eului de Sine este doar o iluzie, în realitate între cele două stări ale psihicului existînd o relaţie, un permanent shimb de informaţie. Orice imagine a Sinelui are drept scop extinderea cîmpului de conştientizare al Eului. Imaginile intrapsihice ale Sinelui pot îmbrăca diferite forme de la cele mai abstracte reprezentări, la animale, oameni etc. Imaginile de tip mandală (combinaţii de figuri geometrice: cerc, pătrat), ca expresie a Sinelui ilustrează simetria, totalitatea şi împlinirea. Mandalele, în vise, apar ca cetăţi, temple, grădini simetrice cu o fîntînă în centru, floare cu patru petale, patru oameni într-o barcă, patru scaune în jurul unei mese, roată cu opt spiţe, soare cu opt raze, urs cu patru ochi, cele patru anotimpuri, orologiul cosmic cu cadranul împărţit în opt etc. Apariţia mandalei este rezulatul tendinţei psihicului de a restaura homeostaza prin producerea de imagini ale ordinii şi armoniei şi atrag atenţia omului că dispune de un miez şi de un spaţiu de protecţie. Figurile transcendentale sînt alte forme de expresie a Sinelui. Yahweh, Isus, Zeus, Buddha sau orice altă figură idealizată (rege, guru etc.) pot apare în visele unei persoane pentru a provoca trezirea conştiinţei şi restabilirea sau dinamizarea legăturii Eu – Sine. Imaginile transcendentale ale Sinelui nu ţin întotdeauna cont de tradiţia culturală sau religioasă a persoanei în cauză astfel că omul poate descoperi că mitul său personal este fixat în tradiţii destul de îndepărtate de cea de apartenenţă. În viaţa de zi cu zi, un individ care descoperă prin vise că mitul său personal aparţine altei tradiţii se poate simţi un inadaptat, poate trăi acut sentimentul că nu aparţine acestei lumi, că s-a născut mult prea devreme sau poate prea tîrziu, că părinţii nu sînt ai lui, că viaţa nu-i aparţine, că experienţele de viaţă îl iau prin surprindere.

Trăirea particulară a Sinelui este o trebuinţă pentru individ pentru a dobîndi împlinirea. Dumnezeu există ca realitate psihică, ca factor fundamental al experienţei umane demonstrabil pe plan psihologic. A-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a admite adevărul psihologic al trăirii religioase interioare: „Dumnezeul dinăuntru”.

O imagine particulară despre Dumnezeu nu se perpetuează pentru că ar fi reţinut în ea o anumită semnificaţie filozofică sau pentru că a continuat să trezească interes social ci pentru că este arhetipală adică izvoreşte dinăuntru. Nici o imagine puternică despre Dumnezeu nu poate fi creată în mod conştient. Creaţia conştientă a imaginii divinului ar însemna negarea originii sale, origine care este inconştientă. Dumnezeu ca şi conţinut arhetipal, deşi poate fi prezentat, are viaţă doar pentru că este simbolic, pentru că posedă capacitatea de a releva prin imagistica sa cel mai profund şi mai potent nivel al psihicului şi anume dimensiunea arhetipală şi colectivă a spiritului inconştient. Imaginea este vie pentru că prin ea omul atinge acea parte din el însuşi care este eternă şi care astfel transcende propria lui particularitate.

Ignorarea Sinelui apare frecvent din cauza unei tendinţe narcisice a Eului. Încercarea de a ignora cerinţele spiritului aşa cum se manifestă el la nivel personal, prin arhetip, este ineficientă deoarece intensitatea afectivităţii ce însoţeşte arhetipul este mult prea mare. Jung numeşte această afectivitate sfinţenie în faţa căreia oamenii se simt cuprinşi de muţenie. Sfinţenia este, aşadar, revelatoare: este puterea iluminatorie care emană din figura arhetipală. Niciodată omul nu se simte subiect al unui asemenea proces, ci întotdeauna obiectul său. Nu el percepe sfinţenia, ci ea îl ia captiv şi îl copleşeşte; nu el o contemplă într-o revelaţie, ci ea i se relevă, iar el nici măcar nu se poate mîndri că a înţeles-o cum se cuvine. Totul se petrece în mod vădit în afara sferei voinţei lui, iar cele petrecute sînt conţinuturi ale inconştientului. (C.G. Jung, A Psychological Approach of the Dogma of the Trinity, CW, 11:152)

Credinţa primitivă este legată de fenomenele existenţiale şi este tributară existenţei însăşi. Pămîntul, procreerea, sîngele, moartea sînt marile realităţi ce domină această credinţă. Fiecare din aceste realităţi îşi are propria arie de imagini şi determinări, imagini care nu pot fi diminuate de libertatea raţiunii. Aceste imagini primordiale marchează viaţa comunităţii şi impun ordinea printre muritori fiind binevoitoare şi binefăcătoare faţă de acela ce le rămîne credincios şi înspăimîntătoare faţă de cei ce le dispreţuiesc (conştient sau nu). Zeităţile care se întruchipează în aceste imagini sînt aproape întotdeauna telurice luînd parte şi la viaţă şi la moarte şi în ciuda diferenţelor de caracter şi temperament au toate aceeaşi natură opusă neamului omenesc. Zeii decid asupra destinului oamenilor, sînt nemuritori, sînt veşnic tineri, frumoşi şi impunători.

Ceea ce este reprezentativ pentru gîndirea analitică este tocmai pretenţia de a putea experimenta prezenţa lui Dumnezeu. Pentru că un Dumnezeu care nu poate fi cunoscut la modul viu, sensibil, nu are nici o importanţă pentru sufletul uman. Trebuie să recunoaştem că „mysterium magnum” nu există numai în sine, ci este fondat mai ales în sufletul omului. Cine nu cunoaşte acest lucru din experienţă, chiar dacă este un erudit în teologie, nu are habar de religie […]. (C.G. Jung, Psihologie şi alchimie, Ed. Teora, Bucureşti, 1996, pg.  17) Această rezistenţă faţă de experienţa sacrului poate fi numită fugă de autenticitate. Generalul, exprimat prin profan, iluzie, poate fi extrem de tentant prin comparaţie cu specificul exprimat prin  mersul spre centrul esenţei proprii. Se întîmplă ca această rezistenţă faţă de experienţa sacrului care, o dată trăită, acaparează întreaga existenţă a omului să se manifeste chiar şi în rîndul celor ce reprezintă Biserica la cel mai înalt nivel. Nu de puţine ori Biserica a încercat să suprime la omul de rînd experienţa religioasă, mai ales cea mistică. Afirmarea experienţei psihologice a lui Dumnezeu a fost considerată de mediile eclaziastice drept o blasfemie, deoarece psihicul este numai natură şi natura nu poate conţine în ea religia. Sufletul, natură sau nu, trebuie să conţină în el posibilitatea de a stabili o relaţie, o corespon­denţă cu esenţa divină, pentru a putea permite stabilirea legăturii între ele. Această corespondenţă este arhetipul imaginii divine. Ar trebui observat că nu serveşte la nimic să preţuieşti şi să propovăduieşti lumina, dacă nu o poate vedea nimeni: mai mult chiar, ar fi necesar să-1 învăţăm pe om arta de a vedea. Este evident că mulţi nu sînt în stare să realizeze o legătură între imaginile divine şi propriul lor suflet; ceea ce înseamnă că nu pot vedea în ce măsură, imaginile respective se află în propriul lor inconştient. Pentru a face posibilă această privire interioară, trebuie eliberat drumul spre putinţa de a vedea. Nu-mi dau seama cum s-ar putea realiza acest lucru fără psihologie, adică fără un contact cu sufletul.  (C.G. Jung, Psihologie şi alchimie, Ed. Teora, Bucureşti, 1996, pg.  17)

Credinţa că există o bază transpersonală pentru viaţa şi sufletul omului modifică atitudinea oricărui individ, dar, în special, cea a psihologului. Întrebările particulare pe care un om şi le pune cu privire la trăirea religioasă pot deveni clare prin introspecţie, fiind determinate de intersectarea forţelor arhetipale în cadrul personalităţii. Dinamica arhetipală poate genera probleme de ordin religios la nivelul psihicului care pot fi extrem de importante fiind capabile să determine în individ o atitudine, un comportament de rezolvare a problemei într-un mod independent de trăsăturile de personalitate dezvoltzate pînă atunci. În asemenea cazuri problemele religioase par să direcţioneze în mod inconştient evenimentele cotidiene ca şi cum viaţa persoanei este dedicată rezolvării problemei. Ceea ce numesc unii instinct sau intuiţie, scrie Jung, nu este nimic altceva decît Dumnezeu. Dumnezeu este această voce din noi care ne zice ce trebuie şi ce nu trebuie să facem. Altfel spus, conştiinţa noastră… le cer pacienţilor mei să înţeleagă că tot ceea ce li se întîmplă împotriva voinţei lor emană dintr-o forţă superioară. Am putea-o numi Dumnezeu sau Diavol, însă pentru mine nu are nici o importanţă din momentul în care luăm cu­noştinţă că avem de-a face cu o forţă superioară. Putem face ex­perienţa lui Dumnezeu în fiecare zi.

Abordarea religioasă a psihicului urmăreşte nu doar experienţa numinosului, ci orice trăire care atinge problemele sensului vieţii sau care este puternic încărcată afectiv deşi conţinutul cognitiv nu este pe măsură. Orice trăire poate deveni religioasă dacă ne pune în contact direct cu un arhetip. De aceea, atunci cînd în comportamentul pacientului apar trăiri cu caracter religios, atitudinea terapeutului faţă de numinos este foarte importantă. Dacă atitudinea terapeutului faţă de religie este pozitivă atunci el va fi capabil să folosească experienţa pacientului în favoarea acestuia ca pe o punte de legătură între starea de izolare generată de boală şi lumea reală. Dacă însă atitudinea este negativă  atunci actul de consiliere va fi în mod cert deficitar, atributele pozitive ale trăirii numinoase fiind ignorate. Negativismul se poate datora luptei personale (terapeutul nu şi-a rezolvat încă problemele sau trăieşte momentan o criză existenţială recunoscută sau nu), educaţiei represive primită în familie, instruirii (psihanaliza cultivă o concepţie peiorativă la adresa religiei), factorilor socio-culturali etc.

Apropierea spiritului provoacă o senzaţie cutremurătoare o dată cu conştientizarea miracolului. Cu cît raza conştiinţei va fi mai mare cu atît mai uşor îi va fi omului să înţeleagă sfinţenia şi să recunoască adevărul de mai încolo adică din acel orizont unde ochiul, ca organ, îşi pierde capacitatea de a percepe şi doar ochiul minţii poate vedea, poate descifra mesajul.

Spiritus în latină, ruach în ebraică, pneuma în greacă, atman în sanscrită sînt legate în aceeaşi măsură de suflet şi de spirit. Isus îi spune lui Nicodim:

Vîntul (sufletul) suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul, dar nu ştii de unde vine şi încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Spirit. ( Biblia. Noul Testament. Evanghelia după Ioan, 3.8, , Ed. Societatea Biblică, Bucureşti, 1988, pg. 1027)

Spiritul se manifestă în egală măsură în cei doi poli ai săi masculin şi feminin. Tensiunea masculin (Soarele, pozitiv, viril, activ, creator, diurn, energie şi undă invizibilă cel care pătrunde, care se manifestă, care se străduieşte) – feminin (Luna, negativ, fragil, deschis, modelabil, nocturn, cea care primeşte, stare densă şi materie, care se retrage, care aşteaptă) creează viaţa care, în orice moment, este pulsaţie şi vibraţie, spirit şi materie, inconştient şi conştient.

Întîlnirea pentru prima dată cu voinţa lui Dumnezeu (creştinism), destinul (W. Shakespeare), svadharma (Bhagavad Ghita) trezeşte în om suspiciune, respingere, dar şi atracţie irezistibilă. În timp, conflictul se stinge şi omul poate alege să se distanţeze sau să se apropie de credinţă. Credinţa este o certitudine degajată, este o convingere neclintită în mîntuire.

Ideea de mîntuire este atît de omiprezentă încît este aproape de la sine înţeles că are o bază arhetipală. Tradiţia religioasă creştină descrie Binele Suprem oferit omului credincios, eliberat de rău sau de păcat şi capabil prin aceasta să se apropie de Dumnezeu. Iudaismul cere aderarea la Legea Divină pentru eliberarea finală de suferinţă, islamismul cere supunerea faţă de Allah şi îndeplinirea cu succes a obligaţiilor, buddhismul cere parcurgerea drumului spre Nirvana, hinduismul cere eliberarea prin cunoaşterea realităţii Atman-Brahman.

Psihologia abisală tratează tocmai acest aspect al întîlnirii personalului cu transpersonalul. Cînd conştientul subiectiv preferă reprezentările şi opiniile conştientului colectiv şi se identifică cu acesta, atunci conştinuturile inconştientului colectiv sînt refulate. […] Omul medieval (…) trăieşte în opoziţia conştientă dintre lumescul supus lui „princeps huius mundi” şi vrerea Domnului. […] Omul acesta nu era încă atît de incontestabil căzut pradă lumescului ca omul maselor de azi… (C.G. Jung, Puterea Sufletului, A patra parte. Reflecţii Teoretice privind Natura Psihismului, Ed. Anima, Bucureşti, 1994, pg. 90 – 92)                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                  

Zona de contact dintre cele două planuri (personal şi transpersonal) este psihicul. Psihicul este mijlocul prin care percepem trăirea numinoasă la nivel personal. Funcţia religioasă a psihicului se află în interiorul nostru şi se desfăşoară cu propriul său acord. Cînd omul intră în contact cu Dumnezeu, trebuie să o facă în cadrul psihicului pentru o conştientizare umană a trăirii puternic încărcată afectiv a sacrului.

CREŞTINISMUL. FIGURI ALE BIBLIEI ŞI APOCRIFE: YAHWEH ŞI ENOCH

Credimus in unum Deum, Patrem omnipotentem, factorem caeli et terrae, visibilium omnium et invisibilium. (Credem într-un Dumnezeu unic, Tatăl atotputernic, creatorul cerului şi al pămîntului, al tuturor celor văzute şi al celor nevăzute.) – Fidei Christianae Professio (Mărturisirea Credinţei Creştine)

Creştinismul, asemenea altor religii (islamismul sau buddhismul), este o religie întemeiată în sensul că a început într-un anumit moment dat al istoriei (4 î.e.n. – 6 e.n.) care s-a format în baza profesiunii de credinţă în Isus, fiul unicului Dumnezeu şi Creator, întrupat, mort şi înviat, mesia făgăduit şi Hristos (unsul Domnului).

Ca religie, creştinismul este profund legat de iudaismul celui de-al Doilea Templu prin credinţa în unicul Dumnezeu, Domnul şi creatorul lumii, dar de care s-a detaşat prin faptul că l-a identificat în Isus din Nazaret pe Mesia cel făgăduit, considerat fiul lui Dumnezeu.

Canonul bibliei ebraice, considerat atît de iudaism cît şi de creştinism normativ din punct de vedere doctrinar şi etic, este diferit de cel al Bibliei catolice. După canonul ebraic sînt considerate apocrife o serie de lucrări (Sirah, Baruh, Tobias, Iudita, Maccabei, Înţelepciunea) prezente în Septuaginta – traducere a Bibliei în limba greacă executată în Alexandria, Egipt între secolele al III-lea şi al II-lea î.e.n. deoarece această Biblie a devenit textul de referinţă al creştinilor, evreii o resping. Mesajul iniţial al lui Isus era adresat iudeilor, dar, în scurt timp, mesajul evanghelic s-a adresat şi păgînilor. La început, în zonele rurale din Palestina, ca urmare în principal a acţiunii misionare a unui iudeu convertit Pavel, mai apoi în toată lumea. O dată cu distrugerea Templului din Ierusalim din anul 70 (săvîrşită de Titus în urma revoltei iudaice), creştinismul s-a îndepărtat de matricea iudaică din ce în ce mai mult, întemeindu-şi o structură ierarhică proprie, Biserica care avea în frunte un episcop. Termenul de biserică are origine biblică, qahal în Vechiul Testament desemnînd poporul lui Dumnezeu adunat pentru cult sau pentru război. Qahal  a fost tradus în varianta greacă a Bibliei (Septuaginta) prin ekklesia (adunare populară) şi apoi în latină prin Chiesa pentru a indica reunirea, din iniţiativa lui Dumnezeu (nu din iniţiativa oamenilor aşa cum se întîmpla în societăţile eleniste).

Reforma protestantă a apărut ca urmare a unui lung şir de cereri de reformă ce au străbătut întreaga istorie a creştinismului şi a fost denumită ca atare mişcarea de reînnoire evanghelică apărută în Germania şi condusă de Martin Luther (1483-1546). Catholica fides, aşa cum a fost numită de Luther, reclamă continuitatea concepţiilor sale cu cele ale bisericii primitive, conform cărora: eşti justificat prin credinţă (mîntuirea vine graţie harului misterios al lui Dumnezeu şi nu acţiunilor omului) şi autoritatea Bibliei este mai presus de autoritatea Bisericii şi deci a Papei (din moment ce numai Biblia conţine cuvîntul lui Dumnezeu).

Indiferent de canonul în care se înscrie, experienţa religioasă este absolută. Ea este indiscutabilă. Putem numai să spunem că nu am avut niciodată o asemenea experienţă […]. Indiferent ce gîndeşte lumea despre experienţa religioasă, cel care o are, posedă comoara imensă a unui lucru care a devenit pentru el o sursă de viaţă, sens şi frumuseţe, şi care a dat lumii şi omenirii o nouă strălucire. El are pistis (credinţă şi încredere) şi pace. Unde este criteriul care ne-ar îngădui să spunem că o atare viaţă nu este legitimă, că o atare experienţă nu este valabilă şi că o atare pistis este doar iluzie? Există în fapt vreun adevăr mai bun asupra lucrurilor ultime, decît acela care te ajută să trăieşti? […] Nimeni nu poate şti ce sînt lucrurile ultime. De aceea trebuie să le luăm aşa cum le trăim. Şi dacă o asemenea experienţă ne ajută să ne facem viaţa mai sănătoasă, sau mai frumoasă, sau mai completă, sau mai plină de sens, pentru noi înşine şi pentru cei pe care îi iubim, atunci putem spune liniştiţi: „A fost un dar al lui Dumnezeu.  (C.G. Jung, Imaginea Omului şi Imaginea lui Dumnezeu, Ed. Teora, Bucureşti,  1997, pg.107)

LEGEA LUI YAHWEH

Esenţa creştinismului constă în faptul că principiul divin, Cuvîntul, Logosul veşnic nu-i mai întîmpina pe oameni în întunericul tainic al misteriului, doar spirit, ci îi îndruma spre persoana istorică, omenească a lui Iisus. Pentru ei Hristos este Logosul, spiritualul. Prin esenţa sa primordială, el nu se poate apropia de om din afară, El trebuie deşteptat în suflet. Se remarcă o valorizare a înţelepciunii umane. Dacă omul vrea să-şi deschidă o perspectivă reală spre cele divine, el trebuie să treacă şi dincolo de ceea ce există şi ceea ce nu există. Dumnezeu nu este nici existent, nici ne-existent, El este deasupra existenţei (supraexistent), El nu poate fi deci atins cu mijloacele cunoaşterii obişnuite. Omul trebuie să se ridice deasupra sa, deasupra observaţiei sale senzoriale, a logicii raţionale şi să descopere calea spre contemplarea spirituală, atunci poate privi omul cele divine. Religia este simţire nemijlocită şi sesizare a Divinului în propriul suflet. Dumnezeul creştin este desăvîrşit în Sine şi omul poate găsi în interiorul său forţa de a năzui în sus, spre El. Între ceea ce poate fi recunoscut în suflet şi ceea ce creştinismul desemnează ca divin, se întinde o prăpastie, prăpastia dintre ştiinţă şi credinţă, dintre cunoaştere şi simţire religioasă. Există pentru suflet o cale de a se ridica deasupra cunoaşterii. Pentru aceasta sufletul trebuie să depăşescă ceea ce se numeşte Eul său obişnuit şi exploreze acele aspecte ale personalităţii ascunse în strălucitorul întuneric al inconştientului. În acest inconştient omul are resursele prin care să cunoască divinitatea. Divinul este trăit ca ceva care nu poate fi format în gînduri şi împărtăşit în concepte. El este trăit. Iar cel care îl trăieşte ştie că poate comunica cu el doar dacă ajunge să dea cuvintelor viaţă. Lumea este copia acestei entităţi mistice, trăite în cele mai profunde straturi ale sufletului. Armonia plină de înţelepciune a lumii este imaginea divinităţii. Atunci cînd omul creează simboluri, el nu săvîrşeşte o lucrare personală ci transpune în realitate înţelepciunea veşnică. Această idee concordă cu concepţia misteriilor despre miturile populare.

Filozoful iudeu Filon din Alexandria (mort în anul 42 d.Hr.) consideră că povestirile Vechiului Testament sînt imagini ale unor procese sufleteşti, iar cel care o consideră o prezentare a unor întîmplări exterioare o cunoaşte doar pe jumătate.

La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pămîntul.

Pămîntul era pustiu şi gol; peste faţa adîncului de ape era întuneric şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor. ( Biblia. Vechiul testament. Genesa, 1.1-2, Ed. Societatea Biblică, Bucureşti, 1988, pg. 85)

Comentînd primele două versete din Genesa, Filon spunea că sensul adevărat, lăuntric al acestor cuvinte trebuie trăit în adîncurile sufletului. Dumnezeu trebuie găsit în interior, atunci apare El ca strălucire primordială, împrăştiind raze, ce pot fi percepute prin simţuri şi prin gîndire. Creaţia şi sufletul se contopesc într-una. Convingerea lui Filon este că relatarea creaţiei după Moise poate fi folosită pentru a scrie istoria sufletului care îl caută pe Dumnezeu. În felul acesta, toate lucrurile din Biblie capătă un sens profund simbolic. Filon devine tălmăcitorul acestui sens, acestui simbol citind Biblia ca pe o istorie a sufletului. Citind Genesa descoperim în ea nu doar o istorisire exterioară, ci modelul pentru căile pe care trebuie să apuce sufletul ca să ajungă la Divin. Sufletul trebuie să repete în sine, în mod microcosmic, căile lui Dumnezeu. Drama cosmică trebuie să se desfăşoare în fiecare suflet, omul trăind în sine ceea ce Dumnezeu a trăit în lume. Creştinismul ca fapt mistic este o treaptă de evoluţie în procesul de devenire al omenirii, iar evenimentele din misterii şi efectele determinate prin ele sînt pregătirea pentru acest fapt mistic.

Exodul, a doua carte a lui Moise (Vechiului Testament) prezintă cele două lumi, cea socială (Egiptul) şi cea spirituală (Ţara Făgăduinţei) precum şi calea spre lumea spirituală (Legea sau poruncile), drumul pe care omul trebuie să îl parcurgă dinspre lumea socială spre lumea spirituală. Ca proces exterior, Dumnezeu i-a condus pe evrei din Egipt spre ţara făgăduinţei, El i-a lăsat să treacă prin suferinţe şi lipsuri, pentru a le dărui apoi Ţara Făgăduinţei. Trăit în interior, omul străbate drumul din ţara Egiptului, din lumea trecătoare, prin lipsuri ce conduc la înăbuşirea lumii sensibile (Eul slab), pentru a intra în ţara făgăduită sufletului, pentru a ajunge la cele veşnice.

Moise a spus socrului său: „Poporul vine la mine ca să ceară sfat lui Dumnezeu.” […]

Socrul lui Moise i-a zis: „Ce faci tu nu este bine. […]

Învaţă-i poruncile şi legile şi arată-le calea pe care trebuie s-o urmeze şi ce trebuie să facă” (Biblia. Vechiul testament. Exodul, 18.15, 17, 20, Ed. Societatea Biblică, Bucureşti, 1988, pg. 79)

Biblia vorbeşte aici de neputinţa omului Moise de a se ocupa de fiecare om din poporului lui Dumnezeu, însă mai mult decît atît se poate extrage şi avertizarea asupra pericolului care-l pîndeşte pe Moise dacă se va identifica cu Dumnezeu: Te vei istovi singur şi vei istovi şi poporul acesta care este cu tine; căci lucrul este mai sus de puterile tale. (Biblia. Vechiul testament. Exodul, 18.18, Ed. Societatea Biblică, Bucureşti, 1988, pg. 79) Identificarea cu Dumnezeu (Sinele), adică identificarea cu înţelepciunea strămoşilor este periculoasă pentru că desparte omul de Eul său, de experienţa sa socială. Omul tebuie să integreze sacrul nu să se lase copleşit de el, trebuie să stabilească o legătură între Eu şi Sine sau în termeni biblici să parcurgă drumul dintre ţara Egiptului şi Ţara Făgăduinţei.

Întîlnirea cu numinosul, cu factorul religios, sacru, cu Sinele este întotdeauna însoţită de transformări, provoacă haos (tunete, fulgere, cutremur):

Muntele Sinai era tot numai fum, pentru că Domnul se pogorîse pe el în mijlocul focului. Fumul acesta se înălţa ca fumul unui cuptor şi tot muntele se cutremura cu putere. (Biblia. Vechiul testament. Exodul, 19.18, Ed. Societatea Biblică, Bucureşti, 1988, pg. 80)

De aceea Eul întotdeauna trebuie pregătit să primească această trăire puternic încărcată afectiv:

Şi Domnul a zis: „Du-te la popor, sfinţeşte-i azi şi mîine, şi pune-i să-şi spele hainele

Să fie gata pentru a treia zi; căci a treia zi Domnul se va pogorî în faţa întregului popor, pe muntele Sinai.” (Biblia. Vechiul testament. Exodul, 19.10-11, Ed. Societatea Biblică, Bucureşti, 1988, pg. 80)

Dar haosul, atunci cînd muntele Sinai este mărginit de jur împrejur şi sfinţit precede o reorganizare mai înaltă şi mai puternică a psihicului:

Domnul a zis lui Moise: „Pogoară-te şi porunceşte poporului cu totdinadinsul să nu dea busna spre Domnul (…)”

Moise a zis Domnului: „Poporul nu va putea să se suie pe muntele Sinai, căci ne-ai oprit cu totdinadinsul, zicînd: «Hotăreşte anumite margini în jurul muntelui şi sfinţeşte-l.»” (Biblia. Vechiul testament. Exodul, 19.21, 23, Ed. Societatea Biblică, Bucureşti, 1988, pg. 80)

Poporul lui Israel, în lunga sa călătorie către Ţara Făgăduinţei, este supus la grele încercări, suferinţe şi lipsuri. În sensul biblic, aceste încercări sînt menite să demonstreze Domnului Dumnezeu că poporul ales de El este demn să fie o împărăţie de preoţi şi deci neam sfînt. Dumnezeul Vechiului Testament are nevoie de confirmări din partea omului că este ascultat, rugat, adulat, onorat şi lăudat, are nevoie de om ca şi partener în desăvîrşirea Lucrării divine, are nevoie să ştie că omul vorbeşte drept despre El. Dumnezeu are nevoie de loialitatea omului. În acest sens se poate remarca că, dacă ultimele şapte porunci sînt mai degrabă norme sociale cu caracter legislativ şi se găsesc explicate în următoarele capitole, primele trei porunci sînt norme morale şi etice ce reglementează relaţia cu divinitatea şi, mai mult decît atît, stabilesc raportul de putere dintre om şi Dumnezeu, în care divinitatea se asigură că omul nu va uita nici un moment că El, Domnul Dumnezeul lui este cel care l-a salvat şi că omul îi va fi în veci recunoscător pentru această faptă măreaţă, Lui şi numai Lui. 

1        Atunci Dumnezeu a rostit toate aceste cuvinte, şi a zis:

2        „Eu sînt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei.

3        Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.

4        Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor cari sînt sus în ceruri, sau jos pe pămînt, sau în apele mai de jos de cît pămîntul.

5        Să nu te închini înaintea lor, şi să nu le slujeşti; căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sînt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii pînă la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc,

6        Şi Mă îndur pînă la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.

7        Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui.

8        Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti.

9        Să lucrezi şase zile, şi să-ţi faci lucrul tău.

10      Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta.

11      Căci în şase zile a fãcut Domnul cerurile, pămîntul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvîntat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o.

12      Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara, pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău.

13      Să nu ucizi.

14      Să nu preacurveşti.

15      Să nu furi.

16      Să nu mărturiseşti strîmb împotriva aproapelui tău.

17      Să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru, care este al aproapelui tău.” (Biblia. Vechiul testament. Exodul, 20.1-17, Ed. Societatea Biblică, Bucureşti, 1988, pg. 80)

De ce este nevoie de Lege? De ce se impune Dumnezeu în faţa oamenilor? De ce este Dumnezeu gelos şi răzbunător? Biblia, mai ales prin Vechiul Testament, vorbeşte despre un Dumnezeu în faţa căruia omul se supune cu teamă şi tremurînd sau încearcă prin căi ocolite să şi-l apropie. Această teamă apare atunci cînd relaţia dintre om şi Dumnezeu (Sinele) este proiectată în exterior, iar funcţia religioasă este revelată omului de către cei aleşi. Incapacitatea Eului de a relaţiona cu Sinele duce inevitabil la trăirea sacrului în exterior, proiectată în cele mai variate imagini.

18      Tot poporul auzea tunetele şi sunetul trîmbiţei şi vedea flacările muntelui, care fumega. La priveliştea aceasta, poporul tremura, şi stătea în depărtare.

19      Ei au zis lui Moise: „Vorbeşte-ne tu însuţi, şi te vom asculta: dar să nu ne mai vorbească Dumnezeu, ca să nu murim.” (Biblia. Vechiul testament. Exodul, 20.18-19, Ed. Societatea Biblică, Bucureşti, 1988, pg. 80)

Doctrina creştină şi chiar unii filozofi neagă spiritului omenesc puterea de creaţie pentru a rezerva această putere divinităţii. Experienţa religioasă este lăuntrică şi subiectivă, totuşi nu individuală, ci socială (aşa cum o arată toate religiile lumii). Funcţia ei se exprimă în raporturi de valoare sau de preţuire. Faptul religios există întrucît există o conştiinţă să îl preţuiască. Omul primordial a trăit experienţa religioasă atunci cînd a găsit în el acordul dintre frică, ca emoţie dureroasă izolată, şi fericire, ca emoţie mistică, euforică şi periculoasă. Societatea a transformat acest acord perfect în culturi religioase, perfecţionînd relaţia dintre cele două emoţii.

VIZIUNILE LUI ENOCH

Textele apocrife biblice sînt numeroase, dar cele mai importante sînt: Cartea lui Enoch, Cartea Jubileelor (ebraic), textele de la Marea Moartă (mai ales Sulul războiului), Vedenia lui Isaia (slavon), Înălţarea lui Isaia, Viaţa lui Adam şi a Evei, Apocalipsul Apostolului Petru, Evanghelia lui Petru, Evanghelia lui Bartolomeu, Evanghelia lui Filip, Evanghelia lui Toma, Evanghelia lui Isus şi altele. Cartea lui Enoch se bazează pe Sfînta Tradiţie, în care s-a pastrat istoria patriarhului Enoch. Apostolul Iuda citează în Biblie din această carte anumite versete:

Şi pentru ei a proorocit Enoch, al şaptelea patriarh de la Adam, cînd a zis: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi” (Epistola Sobornicească a lui Iudas. 14)

Manuscrisul Cartea lui Enoch găsit la Qumran, Marea Moartă aparţine esenienilor, o sectă iudaică al cărei sistem doctrinar prezenta faţă de Vechiul Testament diferenţe majore. Cartea lui Enoch reprezintă o repovestire a Scripturilor în spiritul doctrinelor eseniene. Din cauza problemelor doctrinare pe care le ridica, Biserica primară – Biserica nedivizată din primele ere creştine – a declarat această carte apocrifă.

Cartea lui Enoch nu era folosită în creştinism decît de cei proveniţi din rîndurile esenienilor şi conţine 108 capitole grupate pe 20 de secţiuni dintre care numai primele 59 de capitole (nouă secţiuni) se consideră a fi scrise de patriarhul Enoch. 

În prima secţiune, Enoch face o introducere a cărţii sale făcînd o binecuvîntare către cei care îi ascultă cuvintele aşa cum Moise a binecuvîntat poporul israel înainte de moarte, vorbind despre natură şi secretele sale şi despre cei 14 copaci magici veşnic tineri. A doua secţiune este dedicată căderii îngerilor, fiii cerurilor care au păcătuit luînd de neveste fiicele oamenilor. Din această uniune s-au născut uriaşi care nu au putut fi hrăniţi cu roadele muncii oamenilor, au atacat oamenii şi au sfărşit prin a se devora între ei. Îngerii văzînd pămîntul înroşit s-au rugat Domnului, Preaînaltului, Măreţului şi Sfîntului care le-a răspuns că va distruge pămîntul, că o mare apă va inunda pămîntul şi oamenii rămaşi trebuie ascunşi, pe ei îi va salva şi printre ei va domni pacea şi moralitatea. Domnul vorbeşte îngerilor despre camera celor bune şi sfinţite din ceruri (Schodde George H., The Book of Enoch, 11, Ed. Librarian of Congress at Washington, 1882, pg. 71) pe care le v-a elibera pe pămînt după ce acesta va fi purificat de răul care se abătuse.

Secţiunea a treia vorbeşte despre prima viziune a lui Enoch:

13.8. Un vis a venit la mine (…) şi am văzut îngerii cerului (…) şi am venit să vă învăţ ce mi-au spus (…)

14.8. (…) deasupra norilor m-au ridicat şi stelele mi-au luminat drumul şi vîntul mi-a dat aripi (…)

14.9. M-am ridicat în Ceruri şi m-am apropiat de un zid de cristal înconjurat de limbi de flăcări şi m-am temut.

14.13. Casa era ca focul şi rece ca gheaţa şi nu era nimic plăcut în ea şi nu era viaţă în ea (…).

14.18. Am, privit şi am văzut un tron înalt (…)

14.20. Şi Cel ce este mare în Măreţia Sa stătea pe tron (…)

14.21. Nici un înger nu putea intra acolo şi nici un om nu se putea uita la El (…)

14.24. M-a chemat la El şi mi-a spus: „vino Enoch în lumea sfîntă” (…)

14.25. Şi m-am ridicat şi m-am dus, dar mi-am plecat faţa (…).

15.1. „Ascultă şi nu-ţi fie frică căci numai cei ce Ştiu Dreptatea pot asculta vorbele mele” (…). (Schodde George H., The Book of Enoch, 13-15, Ed. Librarian of Congress at Washington, 1882, pg. 79-81)

Secţiunea a patra descrie călătoria lui Enoch în Împărăţia Cerurilor, în lumea spiritelor în compania îngerilor. În secţiunea a cincea, Enoch părăseşte lumea spiritelor şi străbate pămîntul în toate cele patru colţuri tot în compania îngerilor. Secţiunea a şasea vorbeşte despre cea de-a doua viziune pe care Enoch, fiul lui Jared, fiul lui Mahalaleel, fiul lui Cainon, fiul lui Enos, fiul lui Seth, fiul lui Adam a avut-o:

37.5. Cuvintele mi-au fost date mie şi eu le voi împărţi celor ce sînt pe pămînt. (Schodde George H., The Book of Enoch, 37, Ed. Librarian of Congress at Washington, 1882, pg. 110)

În cele trei secţiuni care urmează, a şaptea, a opta şi a noua sînt dezvăluite cele trei Cuvinte ale Domnului, Înaltului, Măreţului şi Sfîntului:

38.1. Primul cuvînt: cînd Congregaţia Dreptăţii va apare păcătoşii vor fi condamnaţi pentru păcatele lor şi vor fi expulzaţi de pe pămînt

38.2. şi Cel Drept va apare în faţa celor drepţi aleşi să trăiască pe pămînt (…).

45.1. Al doilea cuvînt: cei care neagă Cuvîntul, Numele Locului Sfînt şi numele Domnului spiritelor

45.2. nu se vor urca la cer (…).

45.3. În acea zi cei aleşi vor sta în faţa tronului şi vor alege între cei mulţi.

58.1. Al treilea cuvînt: (…)

58.3. Binecuvîntaţi sînt cei aleşi şi drepţi spre glorie! Ei vor fi în lumina soarelui şi a vieţii veşnice; zilele lor nu vor cunoaşte sfîrşitul şi zilele lor sfinte vor fi nenumărate!

58.4. Şi ei vor căuta lumina şi vor găsi dreptatea în faţa Domnului spiritelor; va fi pace pentru cei drepţi cu Domnul lumii (…).  (Schodde George H., The Book of Enoch, 38, 45, 58, Ed. Librarian of Congress at Washington, 1882, pg. 112, 124, 145)

Începînd cu secţiunea a zecea (capitolul 60), cartea lui Enoch se consideră că a fost scrisă de alte persoane.

După cum am arătat mai devreme, în secţiunea a doua a Cărţii lui Enoh, îngerii, în număr de 200, conduşi de o căpetenie, numită Semyaza, pogoară pe muntele Hermon din Antiliban şi se unesc cu fetele oamenilor. Textul precizează că, din unirea îngerilor cu femeile pămîntene, se nasc uriaşi care înghit toate roadele trudei oamenilor, apoi se îndreaptă asupra oamenilor ca să-i mănînce şi, în final, sfîrşesc prin a se devora între ei.

De asemenea, se spune că îngerii conduşi de Semyaza se împărţeau în grupe mai mici şi fiecare grupă era condusă de un anumit înger, care avea trăsături şi cunoştinţe specifice, pe care le-au împărtăşit oamenilor contrar legilor divine.

Semyaza, după cum am văzut este prinţul celor 200 de îngeri. Căpeteniile grupurilor sînt: Yekon (iniţiatorul coborîrii pe pămînt şi al seducţiei), Asbeel (povăţuitorul erotic şi tot el este cel care le face oamenilor teoria morţii), Penemu (cel care transmite înţelepciunea angelică şi scrierea), Kasdeya (cel care explică rănile sufletului şi graviditatea femeiască), Azâzêl (dascălul frumosului şi al podoabelor, al metalurgiei şi utilizării armelor, al transformării lumii; el a învăţat bărbaţii să făurească săbii şi spade, scut şi platoşă şi femeile să îşi sulemenească ochii cu antimoniu şi să îşi împodobească corpul cu pietrele cele mai frumoase şi mai preţioase), Armâros (magul desfacerii vrăjilor), Amiziras (cel ce i-a învăţat pe vraci magia şi medicina), Barâqiel (cunoscătorul astrologiei), Kokâbiel (teoreticianul semnelor lumii), Asdâriel (cunoscătorul fazelor şi mersului lunii), Tamiel (cel ce cunoaşte înfăţişarea şi înţelesul stelelor şi dezvăluie aceste cunoştinţe oamenilor) etc.

Îngerii veghetori, paznici ai respectării legilor divine: Michael, Gabriel, Surjân (sau Suriel, mai tîrziu, în alte scrieri cunoscut şi sub numele de Raphael) şi Urjân (sau Uriel) văzînd faptele îngerilor şi starea în care a ajuns pămîntul ca urmare a acţiunii acestor îngeri au vorbit Domnului:

9.1. Atunci Michael şi Gabriel şi Surjân şi Urjân s-au uitat în jos din Ceruri şi au văzut marea vărsare de sînge de pe pămînt şi nelegiuirile comise pe pămînt (…)

9.4. (…) Domnul domnilor, Zeul zeilor, Regele regilor (…)

9.6. vezi ce a făcut Azâzêl (…)

10.1. Atunci Preaînaltul, Marele şi Sfîntul a trimis un înger în numele Lui să îi spună fiului lui Lamech

10.2. să se ascundă că sfîrşitul va veni pe pămînt

10.3. şi el şi urmaşii lui vor scăpa şi vor trăi pe pămînt (…)

10.7. şi El va vindeca pămîntul murdărit de îngeri (…).  (Schodde George H., The Book of Enoch, 9-10, Ed. Librarian of Congress at Washington, 1882, pg. 68-69)

Dumnezeu decide potopul universal, alegînd pe Noe, fiul lui Lamech, fiul lui Enoch drept supravieţuitor, iar cei patru îngeri păzitori ai legilor divine sînt trimişi să îi prindă pe cei fărădelege, să îi pună în lanţuri în măruntaiele pămîntului şi să îi înlăture de pe pămînt pe uriaşi.

Locul unde cei 200 de îngeri au coborît pe pămînt este piscul Ardis, al muntelui Hermon (în ebraică Hermon înseamnă purtător de altar) din Antiliban. În prezent, acest munte este considerat de localnici sfînt deoarece aici se află o construcţie foarte veche a cărei origine nu este cunoscută, numită Poarta Zeului sau Ba`al-bec`a sau Baalbek. În antichitate, această clădire a fost folosită ca fundament pentru un templu solar.

În Biblie, numele Baal (zeul) apare în Cartea întîi a Împăraţilor (1 Regi):

21      Atunci Ilie s-a apropiat de tot poporul, şi a zis: „Pînă cînd vreţi să şchiopătaţi de amîndouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeţi după El; iar dacă este Baal, mergeţi după Baal!” Poporul nu i-a răspuns nimic.

22      Şi Ilie a zis poporului: „Eu singur am rămas din proorocii Domnului, pe cînd prooroci ai lui Baal sînt patru sute cincizeci.

23      Să ni se dea doi junci. Ei să-şi aleagă un junc, pe care să-l taie în bucăţi, şi să-l pună pe lemne, fără să pună foc. Şi eu voi pregăti celalt junc, şi-l voi pune pe lemne fără să pun foc.

24      Apoi voi să chemaţi numele dumnezeului vostru; şi eu voi chema Numele Domnului. Dumnezeul care va răspunde prin foc, acela să fie adevăratul Dumnezeu. Şi tot poporul a răspuns, şi a zis: «Bine!»” […]

26      Ei au luat juncul pe care li l-au dat, şi l-au pregătit. Şi au chemat numele lui Baal, de dimineaţă pînă la amează, zicînd: „Baale, auzi-ne!” Dar nu s-a auzit nici glas, nici răspuns. Şi săreau împrejurul altarului pe care-l făcuseră. […]

36      În clipa cînd se aducea jertfa de seară, proorocul Ilie s-a apropiat şi a zis: „Doamne, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Israel! Fă să se ştie astăzi că Tu eşti Dumnezeu în Israel, că eu sînt slujitorul Tău, şi că toate aceste lucruri le-am făcut după porunca Ta.” […]

38      Atunci a căzut foc dela Domnul, şi a mistuit arderea de tot, lemnele, pietrele şi pămîntul, şi a supt şi apa care era în şanţ.

39      Cînd a văzut tot poporul lucrul acesta, au căzut cu faţa la pămînt, şi au zis: „Domnul este adevăratul Dumnezeu! Domnul este adevăratul Dumnezeu!”

40      „Puneţi mîna pe proorocii lui Baal”, le-a zis Ilie: „niciunul să nu scape!” Şi au pus mîna pe ei. Ilie i-a pogorît la pîrîul Chison şi i-a junghiat acolo. (Biblia. Vechiul testament. Cartea întîi a Împăraţilor (1Regi), 18.21-24, 26, 36, 38-40, Ed. Societatea Biblică, Bucureşti, 1988, pg. 80)

Baal este deci zeul ale cărui puteri nu se pot măsura cu cele ale lui Dumnezeu şi legătura dintre acest zeu Baal şi poarta zeului Baalbek de pe muntele sfînt Hermon este mai mult decît o asemănare de cuvinte. În confirmarea acestei ipoteze voi face şi o paralelă între pedepsirea îngerilor care au murdărit pămîntul aşa cum apare ea în Cartea lui Enoch şi pedepsirea Diavolului în Biblie.

În Carte lui Enoch pedepsirea lui Azâzêl considerat principalul vinovat pentru coborîrea îngerilor pe pămînt cu intenţia de a se împreuna cu fiicele oamenilor este descrisă astfel:

10.4. (…) Domnul a vorbit lui Surjân: „leagă pe Azâzêl de mîini şi de picioare şi pune-l în întuneric; fă o deschizătură în deşert şi pune-l acolo

10.5. aruncă asupra lui cu violenţă pietre şi acoperă-l cu întuneric să rămînă pentru totdeauna acolo şi acoperă-i faţa să nu mai vadă lumina.” (Schodde George H., The Book of Enoch, 10, Ed. Librarian of Congress at Washington, 1882, pg. 69) În Biblie, pedepsirea diavolului apare cu precădere în Apocalipsa lui Ioan:

1        Apoi am văzut pogorîndu-se din cer un înger, care ţinea în mînă cheia Adîncului şi un lanţ mare.

2        El a pus mîna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani.

3        L-a aruncat în Adînc, l-a închis acolo, şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele Neamurile, pînă se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie deslegat pentru puţină vreme. […]

10      Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi proorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor. (Biblia. Noul testament. Apocalipsa lui Ioan, 20, Ed. Societatea Biblică, Bucureşti, 1988, pg. 1221)

Pornind de la aceste corespondenţe stabilite între Cartea lui Enoch şi Sfînta Scriptură mi se pare justificată intenţia mea de a prezenta primele trei Cuvinte primite de Enoch în viziunile sale nemijlocit de la Dumnezeu pentru a le transmite poporului esenian ca fiind, în esenţă, aceeaşi învăţătură transmisă, în altă formă, prin primele trei Porunci arătate de Dumnezeu lui Moise.

TRĂIREA SUBIECTIVĂ A SACRULUI. STUDII DE CAZ

Praecedit fides, sequitur intelectus. (Credinţa precede, inteligenţa urmează.) – Augustinus Aurelius, Sermones

Am arătat mai sus corespondenţele dintre dintre textul biblic şi cel apocrif al Cărţii lui Enoch. Motivul pentru care am căutat aceste corespondenţe este acela de a prezenta şi într-o altă variantă, mai puţin cunoscută, textul sacru al Sfintei Scripturi referitor la primele trei Porunci primite de Moise pe muntele Sinai de la Dumnezeu.

Obiectivul acestei lucrări este de a surprinde trăirea subiectivă a sacrului a omului modern, în contextul socio-cultural românesc. Cum se raportează omul modern la divinitate? Cum mediază omul între constrîngerile ce îi sînt impuse de către societate (familie, carieră) şi nevoia lui de a da sens vieţii? Care este sensul psihologic pe care îl atribuie divinităţii? Ce înseamnă pentru el Dumnezeu?

Ipoteza de la care plec este că, în forul lui interior, fiecare om simte, mai devreme sau mai tîrziu, mai acut sau mai şters nevoia de a intra în contact direct, de a stabili legătura nemijlocită cu Sinele, Imago Dei, Dumnezeu, Brahman sau orice alt nume atribuit vreodată acelei forţe care ne motivează să fim mai buni, să lăsăm moştenire urmele existenţei noastre pe acest pămînt.

Particularitatea acestei lucrări este aceea că îşi propune să observe funcţia transcendentală aşa cum se manifestă ea atît la nivelul conştinent, cît şi la nivelul inconştient, proiectiv. Pentru aceasta am recurs la două metode de investigare: ghid de interviu (anexa 1) şi testul proiectiv Rorschach. În cadrul interviului sînt urmărite reacţiile subiecţilor aşa cum se prezintă ei în viaţa reală, în funcţie de particularităţile stării psihice din momentul prezent. Interviul are practic două părţi: prima parte are drept scop pregătirea subiectului, trecerea lui din mediul impersonal caracteristic situaţiei de testare în atmosfera personală a relaţiei cu divinitatea. A doua parte a interviului (itemii 11, 12) atinge tema acestui studiu, şi anume cum se raportează omul la legile sacre prezentate pe de o parte în Sfînta Scriptură, iar pe de altă parte în Cartea lui Enoch (text apocrif). Prin testul proiectiv se urmăreşte vocea inconştientului, sursa de energie aşa cum se manifestă ea în forul nostru interior.

Mulţumesc celor care, prin curajul lor de a-şi deschide sufletul în faţa mea, au făcut posibilă realizarea acestei lucrări.

SUBIECTUL X

X este un bărbat de 30 de ani, de profesie inginer, necăsătorit. Ca experienţă de viaţă se poate spune că, pentru el, drumul pînă în acest moment nu a fost tocmai uşor. Are probleme cardiace şi în urmă cu puţin timp a suferit un accident rutier grav. Cu toate acestea, este optimist, încrezător în bucuriile ce i le va oferi viaţa de acum încolo şi recunoscător pentru cele de pînă acum. Este un prieten de încredere pentru cei apropiaţi şi este respectat de aceştia. Din perspectivă religioasă, se consideră credincios deşi nu respectă tradiţia creştină în sensul că nu merge în fiecare duminică la biserică, nu se roagă în fiecare zi etc.

În prima parte a interviul, care are menirea de a produce o acomodare a subiectului cu tema, am aflat că X consideră Biblia cartea sfîntă prin care este transmis cuvîntul lui Dumnezeu către oameni. Dumnezeu este Legea ce trebuie urmată, dar şi Calea pe care trebuie să o urmezi, ca pe o conduită de viaţă. Toată viaţa trebuie să o trăieşti cu credinţa în Dumnezeu şi să respecţi cele zece porunci. Mîntuirea este un ideal la care tinzi pentru că ai credinţă şi prin credinţă. Ritualurile sînt cele care te menţin în contact cu credinţa şi, din acest punct de vedere, Biserica este locul sfînt care mediază legătura cu Dumnezeu. Te poţi ruga şi acasă, dar nu este acelaşi lucru, ai nevoie de un duhovnic, eu am! Teama de Dumnezeu este o teamă interioară provocată de faptul că sîntem pedepsiţi de Dumnezeu pentru păcatele noastre. Bătrînii spun: te bate Dumnezeu, şi cred că aşa este! Îi cer ajutorul lui Dumnezeu, zic Doamne ajută! Mulţumim lui Dumnezeu pentru ajutor chiar dacă uneori credem că nu este de partea noastră, cu ajutorul Lui trecem peste toate. Uneori primim ajutorul Lui, alteori nu, însă nu trebuie să Îl renegăm dacă nu ne ajută într-un anumit moment. De exemplu, cînd am avut accidentul am simţit că Dumnezeu a fost de partea mea pentru că nu a fost mai grav, dar totuşi s-a întîmplat; de ce nu ştiu. Cu ajutorul Lui voi trece şi peste asta! Răul este provocat de Satana, Dumnezeu nu este responsabil pentru răul care ni se întîmplă, dimpotrivă El încearcă să îşi apropie oamenii. Uneori ne supune la unele încercări, dar tot El ne ajută să trecem peste ele. Anul trecut, în timpul serviciului a explodat un boiler. Dacă ar fi respectat sarcinile de lucru ar fi trebuit să fie acolo lîngă acel boiler. S-a întîmplat ca atunci să nu le respecte şi incidentul, care ar fi putut să îi fie fatal, nu l-a afectat, iar X consideră că atunci s-a împlinit voia Domnului. Pentru a-şi reprezenta divinitatea a ales o icoană: Maica Domnului cu Isus pe care a desenat-o chiar dacă mîna dreaptă nu o poate folosi încă prea bine. În încheierea primei părţi a interviului, ca o continuare a discuţiei privind reprezentarea sacrului, a afirmat că în ceea ce priveşte reprezentarea lui Dumnezeu nu poate spune decît că este convins că există un singur Dumnezeu pentru toţi oamenii, chiar dacă în diferite culturi poartă diferite nume, dar că n-ar şti să spună cum arată: nu pot să spun că ar fi în vreun fel, un balaur cu şapte capete sau altfel! Această asociaţie este cel puţin interesantă şi ridică un semn de întrebare: este Dumnezeu perceput ca fiind terifiant? la care voi reveni în finalul prezentări acestui caz.

A doua parte a interviului este destinată propriu-zis cercetării deoarece urmăreşte cum se raportează subiecţii faţă de primele trei Porunci ale lui Yahweh şi cele trei Cuvinte ale lui Enoch. În privinţa celor trei porunci, X este de părere că sînt trimise de Dumnezeu pentru a împiedica omul să rătăcească pe căi necurate, dar nu este de acord că Dumnezeu ar fi gelos şi că ar pedepsi şi copiii celui care a greşit în faţa Lui: Dumnezeu nu face pe om să sufere, prin Dumnezeu eşti mai bun. Cea de-a treia poruncă (să nu iei în deşert numele Domnului) are pentru X o semnificaţie specială, el face spontan trecerea de la suprauman la uman spunînd că nu doar numele Domnului nu trebuie luat în deşert, numele nici unui om nu trebuie luat în deşert. Aici, consideră el, se poate face corespondenţa dintre om şi divinitate, fiindcă omul a fost creat după chipul şi înfăţişarea Lui şi oamenii ar trebui să se poarte între ei aşa cum se poartă şi cu Dumnezeu. Această poruncă este veriga de legătură dintre X şi sacru, aici fiinţa lui rezonează cel mai bine cu divinitatea. Cele trei Cuvinte primite de Enoch sînt acceptate de X pentru că nu consideră că vin în contradicţie cu Sfînta Scriptură şi crede despre ele că sînt tot un fel de porunci exprimate într-o altă formă care se apropie destul de mult şi de Apocalipsa lui Ioan (Noul Testament).

Răspunsurile la planşele proiective Rorschach sînt prezentate în anexa 2. Dintre acestea, răspunsul de la planşa şase este reprezentativ pentru lucrarea de faţă: O cruce, trei străjeri pe un munte din care izvorăşte un rîu. Crucea este unul din simbolurile fundamentale ale creştinismului, dar această figură geometrică este prezentă la foarte multe popoare primitive cu mult înainte de Isus, fiind considerată de specialiştii în simbolistică semnul semnelor. În România prezenţa ei este atestată încă din perioada neoliticului, pictată pe vasele de ceramică. Crucea simbolizează ideea Centrului şi a direcţiilor de forţă care pleacă de la acest Centru; ea este un model al totalităţii cosmosului, dar şi al omului cu mîinile desfăcute. În cultura tradiţională românească, crucea sau semnul crucii este un amulet şi un gest magic de apărare împotriva răului, indiferent de unde ar veni acest rău. Trei este o structură unificatoare ce traversează întreaga lume a imaginarului şi exprimă o ordine perfectă, o totalitate organizată în vederea creaţiei. Simbolul trei apre sub diferite forme: triunghi, trifoi cu trei foi, tridentul, trinacria (peştele triplu cu un singur cap), fiinţele tricefale etc. În creştinism cifra trei apare extrem de frecvent: cortul şi templul au trei despărţituri, lui Avraam îi apar trei îngeri, trei magi vestesc naşterea lui Isus, Isus a înviat trei morţi, pe Golgota sînt trei cruci etc. Muntele este un simbol al verticalităţii, al Axei Lumii care înlesneşte ascensiunea omului spre valorile spirituale, al căror simbol este cerul. Este locul de întîlnire dintre cer şi pămînt, este canalul de comunicare dintre cele două niveluri ale cosmosului. Fiecare popor îşi are muntele său sacru: Olimp la greci, Sinai la evrei, Meru la indieni, Fudjiama la japonezi, Kogaion la geto-daci. La fel ca şi cifra trei, muntele este un simbol masculin (yang) exprimînd tăria de a rezista vicisitudinilor timpului. Contemplarea muntelui provoacă la participare şi insuflă speranţa eternităţii. Rîul simbolizează sursa vieţii, începutul şi originea puterii, graţiei şi inspiraţiei. Apa de izvor este simbolul purităţii, apa vie care dă viaţă şi asigură creşterea speciilor, este simbolul maternităţii. În psihologia analitică, apa de izvor este simbolul forţelor vitale şi creatoare venind din inconştientul persoanei, din sfera sa instinctuală. Reunind aceste simboluri, putem spune că subiectul a proiectat pe această planşă imaginea divinităţii sau mai bine spus imaginea relaţiei cu divinitatea aşa cum o resimte în adîncul fiinţei sale: deasupra tuturor lucrurilor crucea (simbolul centrului al totalităţii protectoare) încadrată de ordinea perfectă simbolizată prin trei străjeri care stau pe un munte (locul de întîlnire al umanului cu supraumanul) din care izvorăşte un rîu (forţa creatoare interioară).

Concluzii.

Subiectul proiectează divinitatea în exterior şi o trăieşte drept urmare ca pe ceva impus, ce trebuie respectat şi ascultat. Se remarcă nevoia de Lege, ca sistem de valori la care se raportează fiinţa pentru a-şi măsura faptele şi pentru a dobîndi un simţ al valorii personale, dar şi de Legiuitor, ca autoritate justă şi dreaptă ce pedepseşte păcatele făptuite, acordă iertarea şi validează valoarea personală.

Balaurul cu şapte capete este o asociaţie este cel puţin interesantă şi, cum spuneam anterior, ridică un semn de întrebare: este Dumnezeu perceput ca fiind terifiant? Figura monstrului primordial (balaurul cu şapte capete) învins de zeul suprem la începutul timpurilor se regăseşte în foarte multe mituri religioase, de exemplu în mitul babilonian al zeului creator Marduk în confruntare cu monstrul marin Tiamat (mitul creaţiei la asirieni). În Biblie, balaurul cu şapte capete apare ca un semn, ca o avertizare a ceea ce urmează să se întîmple şi totodată ca întruchipare a Diavolului biruit prin luptă de Mihail şi îngerii lui:

În cer s-a mai arătat un alt semn: iată, s-a vazut un mare balaur roşu, cu şapte capete, zece coarne, şi şapte cununi împărăteşti pe capete.

Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei,

dar nu au putu birui şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer.

Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pămînt; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui. (Biblia. Noul testament. Apocalipsa lui Ioan, 12.3, 7-9, Ed. Societatea Biblică, Bucureşti, 1988, pg. 1214)

Dihotomia bun / rău pe care Biserica pune atît de mult accentul şi care îndepărtează foarte mulţi oameni de religie, este trăită adeseori, chiar şi de cei mai credincioşi dintre oameni, ca un deziderat foarte greu de atins, iar pedeapsa ameninţă să vină la fiecare pas. Se poate spune că s-a produs o apropiere periculos de mare între bine şi rău tocmai prin încercarea disperată de a le separa total. A devenit atît de periculos să nu faci bine încît cei care nu abandonează credinţa (sau cel puţin ritualurile pe care le implică credinţa, de exemplu spovedania) se simt ameninţaţi cu răul chiar de către divinitate. Această nevoie imperioasă de a îmbrăţişa binele şi de a exclude total răul intră în contradicţie cu calitatea de om incapabil să-şi trăiască condiţionat viaţa.

Nu în ultimul rînd, din punctul de vedere al semnificaţiei, vreau să remarc corespondenţa dintre om şi divinitate făcută de subiect care, în mod obişnuit, are tendinţa să disocieze cele două entităţi. A treia poruncă a lui Yahweh a fost veriga care a realizat această corespondenţă. Aici fiinţa subiectului a stabilit legătura cu Sinele, cu divinitatea interioară care ne ridică de la condiţia de muritor supus voinţei Domnului la cea de om în legătură directă cu Dumnezeu şi acest aspect este descris foarte bine şi prin răspunsul dat de subiect la planşa a şasea a testului Rorschach.

SUBIECTUL Y

Y este o femeie de 26 de ani, căsătorită, de curînd mămică. Problemele avute în timpul sarcinii, la naştere şi post-partum (atît sarcina cît şi naşterea au fost foarte dificile) au declanşat stări de confuzie şi sentimente ambivalente faţă de propria persoană, faţă de soţul ei şi, nu în ultimul rînd, faţă de copil. Pe de o parte, simte bucuria de a fi mamă, pe de altă parte resimte pierderea libertăţii. Transformările care au avut loc în viaţa ei au avut rolul de a aduce la suprafaţă un aspect al vieţii ei în faţa căruia se resemnase pînă atunci, şi anume condiţia de femeie. Dacă pînă la data căsătoriei, rolul de femeie putea fi modificat după dispoziţia de moment, după această dată, şi mai ales după naştere, acest rol trebuie asumat în totalitate, cu bune şi rele, 24 de ore pe zi, şapte zile pe săptămînă. Asumarea în totalitate a rolului de femeie aduce cu sine conştientizarea diferenţelor dintre feminitate şi masculinitate care, în cazul subiectei, sînt percepute a fi în dezavantajul femeii. Femeia este cea care suferă, este cea care suportă consecinţele şi pe deasupra nici nu-i sînt recunoscute meritele! Am înţeles din discuţia cu Y că nu a ajuns la o înţelegere între ea ca individualitate, ea soţie şi ea ca mamă. Ceea ce era pînă nu de mult Întreg, acum este mai puţin de jumătate. În viaţa ei, ea nu mai simte că joacă rolul principal şi cel mai uşor mod de a exprima această nemulţumire este prin comparaţie cu masculinitatea care în ochii ei este avantajată. Neliniştea, frustrarea se reflectă şi în felul în care trăieşte relaţia cu divinitatea, faţă de care se raportează ambivalent, uneori se contrazice în aceeaşi propoziţie, oscilînd foarte uşor între o variantă sau alta a răspunsului, iar această ambivalenţă este remarcată chiar de ea însă nu ştie să o explice: există o ambivalenţă la mine, uneori mă tem, alteori nu, nu ştiu de ce!.

Astfel, încă de la la prima temă de discuţie apare pregnant ambivalenţa, contradicţia parcă cu propria persoană: arată Calea, nu, nu, nu, este Legea. Mîntuirea este pentru Y un deziderat pentru atingerea căruia nu este de ajuns doar să crezi trebuie să îndeplineşti şi un ritual. Ritualul se deosebeşte categoric de cel impus de Biserică, nefiind simbolizat de mersul la biserică duminică de duminică, ci este, mai degrabă, o călătorie spirituală pe o pajişte frumoasă, acompaniată de cîntecul păsărelelor prin intermediul căreia poate atinge acea stare care să îi permită apropierea de Dumnezeu. Teama faţă de Dumnezeu, cum am arătat mai sus, este uneori resimţită, alteori nu. Se teme de Dumnezeu pentru că are puteri nelimitate şi cînd i se întîmplă ceva rău consideră că a fost pedepsită pentru că nu este îndeajuns de credincioasă, dar totuşi nu este o pedeapsă. Cu toate acestea este convinsă că există liberul arbitru şi că fiecare ia deciziile pentru viaţa lui. Îşi asumă responsabilitatea pentru deciziile luate, dar nu acceptă deschis consecinţele faptelor sale. În ceea ce priveşte relaţia cu Dumnezeu, Y recunoaşte, şi prin aceasta întăreşte nevoia (cel puţin sporadică) de a scăpa de povara responsabilităţii, că relaţia începe cînd am nevoie de ceva, cînd sînt la ananghie sau cînd ştiu că am greşit. Dar pentru a stabili relaţia cu Dumnezeu nu consideră că are nevoie de ceva sau cineva, aşa cum spune în Biblie că Dumnezeu există peste tot, Dumnezeu există şi în mine îndeajuns cît să am o relaţie nemijlocită cu El. Pentru a simboliza divinitatea, Y a ales o icoană ce o personifică pe Maica Domnului pentru că, în reprezentarea ei, Y vede puritatea, dar şi pentru că este un simbol feminin, ceea ce în religie se întîlneşte foarte rar. Prin prezenţa ei în spaţiul religios, Maica Domnului echilibrează puţin balanţa dintre feminitate şi masculinitate.

Faţă de cele trei porunci prezentate la itemul 11, Y afişează o atitudine pasivă: le respect, mă supun şi consideră că prin gelozia sa, Dumnezeu se apropie de om. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi înfăţişarea Lui şi, aşa cum El însuşi este egoist, aşa şi omul este egoist. Dumnezeu vrea să se asigure că omul i se supune Lui şi numai Lui din egoism. A fi egoist este o stare naturală pentru om.

Cuvintele lui Enoch sînt, pentru Y, un fel de continuare a poruncilor, nefăcînd nici o deosebire de fond între Moise şi Enoch, ci doar de formă. Dumnezeu este o entitate supranaturală, aceeaşi pentru toţi oamenii, dar fiecare om se raportează diferit, iar Moise şi Enoch exemplifică foarte bine această situaţie.

Testul Rorschach nu a surprins nici o proiecţie inconştientă a sacrului, răspunsurile subiectei (anexa 3) sînt scurte, fără detalii şi în expunerea lor Y nu a lăsat să se remarce nici un fel de trăire emoţională de mare intensitate, ceea ce se poate datora unui control rigid din partea Eului. Cel mai interesant răspuns primit este cel de la planşa a zecea: inorogul, calul înaripat. → calul înaripat vine şi te salvează, te duce în locuri frumoase şi uite este aici. Inorogul, aşa cum apare el în mitologie şi legende, nu este un cal înaripat. Răspunsul la planşa a zecea, reuneşte cele două simboluri: inorogul şi calul înaripat, ca într-o suprapunere de clişee. În Geneză se spune că Dumnezeu I-a dat lui Adam sarcina să dea nume la tot ce îl înconjura. În unele traduceri ale Bibliei, inorogul a fost primul animal pe care Adam l-a numit, ridicîndu-l astfel deasupra tuturor animalelor din lume. Atunci cînd Adam şi Eva au părăsit Paradisul, inorogul a mers cu ei, devenind un simbol al castităţii şi purităţii, el putînd fi văzut numai de către oamenii de o virtute şi curăţenie a sufletului excepţionale. În mitologia chineză, unicornul era un animal benefic ce venea printre oameni doar cu misiuni importante. Apariţia sa era văzută ca un semn bun, iar faptul că nu a mai fost văzut de multe secole ar arata că trăim într-o epocă de decădere. El va reapare atunci cînd bunătatea va domni din nou printre oameni. Inorogul simbolizează, prin cornul său unic din mijlocul frunţii, săgeata spirituală, raza solară, sabia divină a discernămîntului, revelaţia, pătrunderea spiritului în natură, dar şi o punte între lumi. El reuneşte în sine cele două polarităţi sexuale (masculinitate şi feminitate) şi le transcende, de unde ideea de puritate şi de virginitate. Inorogul evocă întotdeauna ideea unei sublimări miraculoase a vieţii carnale şi a forţei supranaturale care emană din ceea ce este pur. Cornul său are virtuţi magice: decantează apele poluate, vindecă boli, detectează şi anihilează otrăvurile şi nu poate fi atins decît de o fecioară pură şi castă, pe care el o simte şi în faţa căreia se apleacă. Calul înaripat apare în mitologia greacă cu numele de Pegasus născîndu-se din picăturile de sînge căzute pe pămînt atunci cînd Perseus i-a retezat capul Meduzei. Imediat după aceea, Pegasus s-a înălţat la ceruri şi, ajungînd în Olympus, a devenit slujitorul lui Zeus. După moarte, Pegasus a fost transformat într-o constelaţie. Inorogul, calul înaripat atrag atenţia asupra tendinţei de a fugi în imaginar, de a proiecta trăirea interioară, nevoia de a se fi salvată, de a deţine puteri miraculoase, dar şi aspiraţia de a dobîndi cele două polarităţi, cele două lumi: masculinitate şi feminitate.

Concluzii.

În prima parte a interviului este ilustrată foarte bine ambivalenţa în relaţia cu Dumnezeu. Se remarcă o dublă raportare faţă de viaţă: pe de o parte nevoia de independenţă, de a fi stăpîn pe soarta proprie, iar pe de altă parte nevoia de a împărţi responsabilitatea pentru consecinţele ce decurg din alegerile făcute. Apare aici nevoia de a investi în Cineva autoritatea care să justifice apariţia consecinţelor. Acest Cineva poate fi întruchipat de Dumnezeu sau poate lua forma impersonală a energiilor care, în funcţie de modul în care omul gîndeşte, pozitiv sau negativ, influenţează corespunzător soarta. Totul depinde de felul în care omul gîndeşte. Această ambivalenţă îşi pierde din amploare atunci cînd are ocazia să îşi exprime frustrarea. Nemulţumirea faţă de rolul femeii apare proiectată şi în relaţia cu divinitatea, cînd imaginea Maicii Domnului este aleasă pentru a reprezenta sacrul şi în acelaşi timp pentru a regla conturile între cei doi poli: masculinitate – feminitate. Y se simte frustrată, consideră că merită mai multă atenţie, mai multă consideraţie şi ceea ce primeşte nu este direct proporţional cu ceea ce dă ea, ca femeie.

În cazul subiectei, legătura cu divinitatea se realizează pe o trăsătură negativă: egoismul. Se poate ca, cel puţin în această perioadă a vieţii ei, să resimtă acut nevoia de a primi consideraţia celor din jur şi faţă de această nevoie să resimtă un sentiment de vinovăţie, iar prin asocierea acestei slăbiciuni cu divinitatea să se producă o eliberare de vină. Cînd prescripţiile de rol social depăşesc puterea omului de a se conforma apare inevitabil frustrarea şi dorinţa de a echilibra balanţa.

În cazul subiectei, divinitatea îmbracă diferite forme de la Dumnezeu, la energiile universului pînă la animale fantastice, legendare aşa cum se poate observa şi în răspunsul dat la planşa a zecea de la testul Rorschach. În toate cazurile, divinitatea trebuie să lucreze în favoarea ei: Dumnezeu trebuie să o ajute cînd este la ananghie, energiile universului trebuie să îi susţină alegerile pentru că ea gîndeşte pozitiv, iar calul înaripat trebuie să o salveze. Y are nevoie de aceast ajutor pentru că ea trăieşte o stare de neputinţă, sarcinile cotidiene o copleşesc, nevoile interioare cer să fie satisfăcute şi ea simte că nu mai face faţă situaţiei.

SUBIECTUL Z

Z este un bărbat de 36 de ani, electrician pe nave comerciale, călătoreşte foarte mult şi datorită profesiei viaţa sa este divizată, îşi trăieşte existenţa pe două planuri: pe de o parte este viaţa pe mare, cu particularităţile ei (întotdeauna oameni noi, relaţii sociale superficiale, relaţii profesionale stricte), iar pe de altă parte viaţa pe uscat care îşi continuă cursul şi în absenţa lui, iar el simte că pierde ceva, că este lăsat pe dinafară. Din această cauză, Z are tendinţa de a oscila între a se impune autoritar în faţa celor apropiaţi sau a se detaşa total de problematica cotidiană. Îi place să ajute, să fie util ceea ce îi dă sentimentul că este important în ochii celorlalţi, că nu este uitat, chiar dacă el lipseşte din viaţa lor pentru perioade foarte lungi, şase-şapte luni. Nevoia de a fi privit ca un om cu greutate, ca o persoană importantă şi indispensabilă este resimţită acut de Z şi pentru a-şi menţine această imagine îşi impune să aspire întotdeauna către cele mai înalte idealuri, iar unul din aceste idealuri este acela de a fi credinciosul perfect. Spune despre el că deşi nu este nici păcătosul perfect, nu este nici credinciosul perfect, aşa cum ar trebui să fie. Dacă păcătuieşti nu eşti credincios; el este undeva la mijloc şi lui nu-i place aşa, nu-i place griul, ori e alb, ori e negru, iar el aspiră spre alb, griul nu îl satisface. La interviu a fost foarte încîntat să participe, fiind convins că are să fie o experienţă grozavă şi îmi inspira că încearcă să mă impresioneze cu cunoştinţele lui în materie de religie.

În prima parte a interviului am aflat că, pentru Z, Dumnezeu este atît Legea reprezentată de cele 10 porunci, cît şi Calea, iar Credinţa este cea care te poate conduce spre mîntuire şi în urma căreia eşti primit în Ţara Făgăduinţei. Ritualurile sînt doar o modalitate de a-ţi exprima credinţa. Cînd ajuţi o bătrînică să treacă strada sau cînd botezi pe cineva îţi exprimi credinţa, dar aceste gesturi nu îţi vor spăla păcatele. Dacă eşti credincios înseamnă să alegi şi să mergi pe Calea cea Dreaptă şi Bună şi acest lucru se reflectă în întreaga conduită de viaţă, nu doar în anumite gesturi. Dumnezeu însuşi nu inspiră teamă, dar eu mă tem de Dumnezeu. Teama apare pentru că Dumnezeu pedepseşte păcatele pe care omul le face, dar în acelaşi timp omul trebuie să se teamă şi de Diavol care-l atrage prin frumuseţea ispitelor şi îl împinge să păcătuiască. Faţă de existenţa liberului arbitru, Z este ambivalent: pe de o parte consideră că există, omul fiind singurul care decide ce face cu viaţa lui şi alegerile sale sînt cele care determină cursul viitor al vieţii, iar pe de altă parte consideră că unii oameni se nasc cu un anumit destin şi aceştia îşi duc Crucea. În ceea ce priveşte relaţia cu Dumnezeu, subiectul afirmă că îi este foarte greu să vorbească pe această temă. Relaţia mea cu Dumnezeu are intermediar biserica, ca loc sfînt, unde mă rog, mă spovedesc, spun Doamne iartă-mă, Doamne ajută-mă, mă închin… greu de spus. Nu sînt credinciosul perfect, dar nici păcătosul perfect. Mă tem de Dumnezeu, dar mai cad şi pe alături. Răspunsul e în interiorul meu. Mîntuirea am crezut că o ating făcînd fapte bune şi am pierdut (această pierdere a mîntuirii este de fapt o pierdere socială, o pierdere a respectului celorlalţi, o pierdere a persoanei iubite, resimţită atît de acut încît este proiectată la nivelul cel mai înalt al spiritului, bunăvoinţa divinităţii). Trebuie să îmi revizuiesc atitudinea, starea de spirit, să ajung la credinţă să îmi găsesc liniştea şi pacea. Totuşi, aducîndu-şi aminte de perioadele cînd este în voiaj pe mare, îşi dă seama că uneori nu are nevoie de intermediar şi chiar afirmă că relaţia cu Dumnezeu este mai autentică atunci cînd nu există un intermediar. Referitor la inteferenţa supraumanului în viaţa sa, Z consideră că voinţa Domnului s-a împlinit atunci cînd Dumnezeu i-a asculta ruga şi i-a îndeplinit dorinţa. A fost dureros, m-am rugat pentru ceva şi s-a împlinit şi mi-a părut rău. Dar a fost bine că s-a întîmplat aşa, pentru că numai atunci cînd pierzi ceva îţi dai seama de adevărata lui valoare. Pentru a-şi reprezenta sacrul, divinitatea, subiectul alege o icoană ce personifică imaginea Bunului Dumnezeu ceea ce pentru el înseamnă divinitatea supremă.

Primele trei porunci sînt recunoscute de Z ca fiind Legea şi, deşi nu înţelege această nevoie a lui Dumnezeu de a fi gelos, o acceptă ca atare deoarece consideră că nu are puterea de a se împotrivi. Crede că prin faptul că ameninţă cu pedepsirea nelegiuirii părinţilor în copii pînă la al treilea şi al patrulea neam, Dumnezeu îi dă omului un impuls pentru a face bine astfel încît copiii lui să fie fericiţi. Oamenii sînt păcătoşi şi Dumnezeu pedepseşte şi mai mult decît atît este un test: trebuie să demonstrăm semnul de Credinţă.

Despre Cuvintele lui Enoch spune că i se pare că se aseamănă foarte mult cu Poruncile primite de Moise pe muntele Sinai, dar şi cu Apocalipsa lui Ioan din Noul Testament şi ca atare pot fi o altă variantă a aceluiaşi text sacru şi drept urmare le ia ca atare şi chiar le acceptă.

La testul Rorschach, Z a răspuns reticient afirmînd că lui nu îi plac imaginile abstracte, îi place fizica, matematica tot ce este concret, real, palpabil. În consecinţă, la planşele cinci şi nouă a refuzat să răspundă. Răspunsul de la planşa doi (anexa 4) stabileşte o legătura directă cu temele discutate în timpul interviului: Interiorul ar putea fi o biserică. Cum se poate foarte uşor observa, Z a ales un simbol clar, direct şi concret. Biserica fiind considerată locul sfînt unde omul este cel mai aproape de Dumnezeu, este spaţiul în care omul intră cu smerenie, cu plecăciune pentru a i se adresa Domnului, pentru a cere iertarea păcatelor şi pentru a căuta lumina.

Concluzii.

Subiectul aspiră la statutul de credincios perfect şi prin aceasta înţelege o viaţă lipsită de păcate, pentru că o dată ce ai păcătuit nu te mai poţi numi credincios, în concepţia lui cel puţin. În opinia mea această aspiraţie are ca fundament dorinţa lui de a fi deasupra tuturor şi credinţa lui că este un om cu totul deosebit prin calităţile sale pe care, în acest moment al vieţii sale, nu şi le poate exprima. Dar îşi va revizui starea de spirit şi atunci va ajunge la credinţă, linişte şi pace, atunci se va ridica la adevărata lui valoare. În interiorul lui, ceva îi spune că poate face acest lucru, că sufletul lui este nemuritor şi acel ceva este Sinele. Dacă va reuşi să desluşească mesajul pe care-l primeşte din interiorul său, succesul său ca om va fi garantat. Dacă însă va continua să îşi impună standarde artificiale care să îi valideze valoarea există riscul să se identifice cu proiecţiile sale. Această mixtură între Sine şi Eu, între suprauman şi uman este foarte bine exemplificată prin afirmaţia: Mîntuirea am crezut că o ating făcînd fapte bune şi am pierdut. Pierderea mîntuirii este aici totuna cu pierderea respectului, cu pierderea iubirii partenerei. Renunţă la acţiunile Eului (faptele bune nefiindu-i recunoscute nu îi mai sînt necesare şi utile) şi caută instinctele Sinelui (Credinţa). Un alt exemplu în acest sens este legătura dintre om şi divinitate stabilită inconştient de Z atunci cînd consideră că s-a împlinit voia Domnului în viaţa sa prin faptul că Dumnezeu i-a ascultat ruga. Voia Domnului este o urmare a dorinţei lui. Din punct de vedere analitic, se poate spune că Sinele îndeplineşte dorinţele Eului.

Legătura cu divinitatea este cel mai puţin mascată atunci cînd Z vorbeşte despre testul pe care Dumnezeu îl face cu omul. Dumnezeu îl testează pe om pentru că acesta trebuie să demonstreze că este demn de privirea Lui. Ce face Dumnezeu cu omul, face şi omul în viaţa reală cu alţi oameni. Trebuie să îi testăm pe cei din jur înainte să le oferim încrederea noastră pentru că dragoste necondiţionată nu se poate. Eu am dat dragoste necondiţionată şi m-am fript. Şi atunci înţeleg de ce Dumnezeu îi testează pe oameni, pentru că şi eu simt acum nevoia să îi testez.

Biserica, ca proiecţie la a doua planşă în testul Rorschach, reprezintă pentru subiect atît locul sfînt ce permite comuniunea cu divinitatea, cît şi intermediarul în relaţia dintre uman şi suprauman. Deoarece proiecţia bisericii se realizează pe spaţiul alb din planşă atrage atenţia asupra faptului că trăirea religioasă se asociază cu un sentiment de ostilitate care poate avea drept cauză nemulţumirea, frustrarea faţă de felul în care biserica mediază relaţia cu Dumnezeu sau faţă de felul în care este trăită în interior relaţia cu Dumnezeu.

CONCLUZII

Religio vana vitiosa superstitio est. (O religie deşartă este o religie coruptă.) – Proverb medieval

Omul crede în Dumnezeu pentru că are nevoie de divinitate. Fie că proiectează imaginea divinităţii în exterior (Dumnezeu, Allah, Brahman etc.), fie că o trăieşte ca o forţă interioară (Sinele, Imago Dei) el are nevoie să stabilească legătura cu această divinitate pentru a se simţi întreg.

Teologii vorbesc despre Împărăţia Cerurilor ca fiind Locul sfînt unde sufletele curate, cu frică de Dumnezeu îşi continuă existenţa după moarte, după stingerea vieţii aşa cum o cunoaştem aici pe pămînt. Adică existenţa noastră întrupată are un sens, nu se stinge o dată cu deteriorarea trupului, nu trăim degeaba, faptele noastre de-a lungul vieţii au un rezultat, o consecinţă, înseamnă ceva deci. Nu existăm doar pentru a merge la serviciu, doar pentru nevoile primare, doar pentru plăcerile de peste zi. Există o continuitate, o postexistenţă, există o răsplată a faptelor bune şi o pedeapsă pentru faptele rele. Există Dreptate după viaţă pentru cei care alegînd calea dreaptă nu au primit recunoştinţa precum şi pentru cei care prin înşelăciune au dobîndit beneficii necuvenite. Există Judecata unde orice om va da socoteală pentru faptele sale.

Jung vorbeşte despre inconştientul colectiv ca fiind acel ceva care dă sens existenţei vieţii. Acest ceva, înscris în codul nostru genetic, este moştenit de la moşii şi strămoşii noştrii şi pe care simţim că trebuie să îl transmitem la rîndul nostru generaţiilor viitoare şi dacă este să îl transmitem, atunci să o facem în cel mai frumos  mod cu putinţă: descoperindu-i potenţialul şi îmbogăţindu-l cu experienţa noastră de viaţă. Acest ceva este pentru mine viaţa veşnică despre care vorbesc textele sacre.

Ajungem în Rai atunci cînd cei care ne-au supravieţuit ne păstrează în amintirea lor. Eminescu este cu certitudine în Rai, la fel şi Beethoven sau Isus. Nu am nici o îndoială că moştenirea acestor Oameni este încrisă în codul inconştientului meu. Mi-o spune sufletul meu profund emoţionat ori de cîte ori citeşte Sara pe Deal, ascultă Sonata Lunii sau cîntă un colind, indiferent de cîte ori a mai făcut aceste lucruri pînă atunci. Este o bucurie pe care nimeni nu mi-o poate da sau dimpotrivă lua prin voinţa sau faptele sale. Simt că această bucurie îmi aparţine.

Nu am fost niciodată credincioasă în sensul indicat de Biserica Creştin Ortodoxă căreia îi aparţin, am fost însă întotdeauna fascinată de simbolurile religioase şi am încercat să înţeleg de ce avem nevoie să ne rugăm, să ne spovedim, să avem o icoană sau o candelă pe perete, o Biblie pe raftul de cărţi. Am vorbit adeseori (ori de cîte ori am avut ocazia) cu oameni mai mult sau mai puţin cunoscători ai fenomenului religios, despre textele sacre şi întotdeauna Biblia a fost unanim acceptată ca o carte foarte importantă. Însă, aproape toţi aceşti oameni, mai puţin cei care prin profesia lor sînt întru-totul dedicaţi Sfintei Scripturi, au avut cel puţin o obiecţie la adresa acestui text sacru: Dumnezeu nu este gelos şi revendicativ aşa cum este descris în Biblie (Exodul, 20.5), Dumnezeu nu ar cere nici unui om să-şi sacrifice fiul (Genesa, 22.2), Dumnezeu nu ar accepta pariul cu Diavolul pe viaţa lui Iov (Iov, 2.5) etc. Indiferent cum ar fi, Biblia rămîne un simbol religios viu în conştiinţa oamenilor care îi obligă să îşi respecte promisiunile o dată ce au fost jurate cu mîna pe această carte. Toate simbolurile religioase au menirea să ţină conştiinţa trează, deschisă la contactul cu învăţăturile generaţiilor anterioare, mai receptive decît omul modern la vocea inconştientului.

Din studiile de caz prezentate în această lucrare se poate trage concluzia că fiecare om are, în relaţia cu sacrul, un aspect pe care îl trăieşte mai intens şi care îl leagă mai profund de divinitate. Acest aspect, această verigă, această corespondenţă dintre uman şi suprauman este unică pentru fiecare om şi, mai mult decît atît, este trăită de fiecare om într-un mod propriu, caracteristic pentru fiinţa sa.

Mărturisesc că în faza de documentare nu am anticipat acest lucru şi ceea ce se constitue acum ca o concluzie nu a fost în mintea mea, nici măcar la nivel ipotetic, o posibilitate.

Am învăţat din această experienţă că, oricît de important ar fi să pregăteşti materialul de lucru cu subiectul, mult mai important este să stai treaz la discursul lui, să auzi ce are de spus, pentru că felul în care trăieşte el problema (diferite aspecte ale existenţei sale) este singurul mijloc prin care, ca om, poţi comunica cu el şi, ca terapeut, poţi stabili pîrghiile necesare procesului de vindecare.

BIBLIOGRAFIE

*** Biblia sau Sfînta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, Ed. Societatea Biblică, Bucureşti, 1988

Eliade Mircea, Tratat de Istorie a Religiilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005

Evseev Ivan, Dicţionar de Simboluri şi Arhetipuri Culturale, Ed. Amarcord, Timişoara, 2001

Filoramo Giovanni, Massenzio Marcello, Raveri Massimo¸ Scarpi Paolo, Manual de Istorie a Religiilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003

Jung Carl Gustav, Arhetipurile şi Inconştientul Colectiv, Opere complete I, Ed. Trei, Bucureşti, 2003

Jung Carl Gustav, Imaginea Omului şi Imaginea lui Dumnezeu, Ed. Teora, Bucureşti,  1997

Jung Carl Gustav, Psihanaliza Fenomenelor Religioase, Ed. Aropa, Bucureşti, 1998

Jung Carl Gustav, Psihologie şi Alchimie, Ed. Teora, Bucureşti, 1996

Jung Carl Gustav, Putere Sufletului, A patra parte. Reflecţii Teoretice privind Natura Psihismului, Ed. Anima, Bucureşti, 1994

Miller Ed.L., Questions that Matter. An Invitation to Philosophy, Ed. McGraw-Hill, Inc., New York, 1992

Minulescu Mihaela, Introducere în Analiza Jungiană, Ed. Trei, Bucureşti, 2001

Munteanu Eugen, Munteanu Lucia Gabriela, Aeterna Latinitas. Mică Enciclopedie a gîndirii Europene în expresie latină, Ed. Litera, Chişinău, 2003

Rădulescu-Motru Constantin, Personalismul Energetic şi alte Scrieri, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1984

Schodde George H., The Book of Enoch, Ed. Librarian of Congress at Washington, 1882

Legg igjen en kommentar

Fyll inn i feltene under, eller klikk på et ikon for å logge inn:

WordPress.com-logo

Du kommenterer med bruk av din WordPress.com konto. Logg ut /  Endre )

Twitter-bilde

Du kommenterer med bruk av din Twitter konto. Logg ut /  Endre )

Facebookbilde

Du kommenterer med bruk av din Facebook konto. Logg ut /  Endre )

Kobler til %s

%d bloggere liker dette: